Invitaţiile pe care le primesc zilnic se caţără unele peste altele şi alcătuiesc, pe biroul meu, o moviliţă de materiale mai mult sau mai deloc reciclabile. Plicuri albe sau mov, suluri sau papirusuri, muţunachi caraghioşi pe burta cărora scrie oareşce, pernuţe inscripţionate, tricouri pe care sînt imprimate o zi, o oră şi-un cuibuşor de nebunii, cutiuţe şmecherite în care găseşti cîte un bileţel care te invită misterios să vii într-un loc fabulos unde ţi se va întîmpla ceva la care, promit ei mincinos, nu s-ar fi gîndit şi aşteptat neam de neamul tău. Deşi, credeţi-mă, toate petrecerile de firmă din oraş arată la fel.

Surprize zguduitoare, distracţie pultacee, revelaţii năucitoare. Mi se promit aproape în fiecare zi, atunci cînd sînt chemată să dau sept în sept cu high life-ul bucureştean, la petreceri unde e bine să te duci, ca să nu pierzi legătura cu lumea în care trăieşti (da, eu vieţuiesc în jungla mondenă). Şi ca să fii chemat şi altă dată.

Nimeni nu e invitat chiar pe gratis, deşi acolo mîncarea, de obicei multă, grasă, spectaculoasă, şi băuturile, desfrînat de multe, gata să cherchelească papilele oricărui beţivan mai cu fason, se distribuie doar pe bază de zîmbet larg şi oleacă de îmbulzeală în zona meselor cocoşate de bunătăţi. Cu ceva tot trebuie să plăteşti.

Pe mine, de exemplu, organizatorii mă poftesc insistent - cu invitaţie tipărită, notificare pe e-mail şi telefon de confirmare - ca să fie convinşi că mă prezint, observ şi public apoi cîte o ştirucă despre ceea ce s-a comis la locul faptei. (Asta pentru că eu nu fac parte tocmai din lista de oaspeţi de mîna întîi, ci din aceea cu invitaţi confort doi - sporit -, adică din eşalonul căruia i se acordă şansa să popularizeze măiestria cu care a fost organizată întîlnirea ce are, desigur, obiective nu cumva culturale, ci, musai, advertoriale.)

Vedetele, adică aceia care apar