Nu demult a apărut o nouă versiune românească a celebrisimei lucrări a lui Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului politic (la Editura Nemira, în traducerea lui Cătălin Avramescu, care semnează şi un consistent studiu introductiv). Bun prilej pentru mine să tatonez din nou această carte, după mulţi ani de la ultima lectură. Îmi place mult autorul, dar nu sînt deloc de acord cu el. Rousseau este, în imaginarul meu clădit, desigur, pe cărţile lui, un personaj extraordinar. Este primul intelectual modern al lumii, este primul om care a scris deopotrivă despre alcătuirea politică a societăţii şi despre frămîntările sale private, cu un stil minunat şi într-un melanj care reinventează eseul. Să aduci angoasele şi frămîntările tale private la înălţimea principiilor care guvernează relaţiile de putere dintre guvernaţi şi guvernanţi era, la mijlocul secolului al XVIII-lea, ceva cu totul nou. Trebuie să fii şi un mare scriitor, şi un mare politolog (urăsc termenul, dar nu am altul la îndemînă), ca să poţi scrie cu tensiunea introspecţiei despre alcătuirea politică a lumii şi cu precizia politologului despre propriul suflet. Iar Rousseau a fost un astfel de autor.
Nu sînt un contractualist. Teoria contractului social, al cărei celebru adept a fost Rousseau, dar pe care nu a inventat-o el, nu mi se pare satisfăcătoare nici ca explicaţie, nici ca proiect. Admit că o societate modernă poate să aibă, în unele aspecte ale ei, o organizare contractualistă. De pildă, în raporturile fiscale, cred că substanţa relaţiei este contractuală şi vedem bine asta din succesul enorm pe care îl are percepţia cetăţeanului drept contribuabil. Dar cînd vine vorba, de pildă, despre obligaţia statului de a administra aparatul judiciar deopotrivă în termenii legalităţii şi ai justiţiei, cred că viziunea contractualistă sucombă.
În general, ideea de bază a contractu
