Nu e nevoie să fii depresiv, cum mă diagnostichează pe mine o sumă de persoane (deşi, în ultima vreme, nu am prea mai avut parte de această gratificaţie, înlocuită, cînd vine în discuţie subiectul, de o clătinare a pagubă din bărbie), nu e nevoie, zic, să fii depresiv ca să vezi că teatrul românesc stă, "per ansamblu", prost. Din toate punctele de vedere: calitativ şi cantitativ, artistic şi administrativ, organizatoric şi organigramatic (cuvînt inventat ad-hoc pentru a denumi o realitate obsedantă, în instituţiile de stat, atît pentru şefi cît şi pentru subalterni). Au ajuns să observe acest lucru nu numai pesimiştii idealişti, cei convinşi că "mai rău decît aşa nu se poate", dar chiar şi optimiştii realişti, cei care fredonează vesel "Ba se poate, ba se poate!". Evident, a constata un dezastru nu înseamnă (din păcate) a-l remedia; catagrafierea lui este totuşi primul pas către eventuala reparaţie. Căci, fără primul pas, nu vin, nu-i aşa, următorii, cum ar spune descendenţii valorosului senior de La Palisse (pentru nelămuririle clasice, a se consulta diverse dicţionare, pentru nelămuririle moderne, a se consulta Wikipedia). Ca să treci însă la al doilea, al treilea etc. pas, trebuie să ai curaj, hotărîre şi, poate, o mică doză de nebunie.

O astfel de doză (mai mărişoară, chiar) s-a dat ca sigură, prin lumea teatrală, acum trei sau patru ani, în cazul Adei Lupu, cînd s-a auzit că tînăra regizoare (cred că abia împlinise 30 de ani), avînd o "presă" destul de bună şi unele succese solide în CV, s-a prezentat la concursul pentru postul de director general al Teatrului Naţional din Timişoara. Nu doar pentru că ea, ca persoană - mereu veselă şi activă, dar şi aeriană, neîndemînatică şi zăpăcită, cel puţin în aparenţă -, nu "rima" deloc cu ideea de cîrmaci al unei asemenea venerabile corăbii, ci şi pentru că locul ca atare nu promitea decît, într-un caz fericit,