Nu mi-aş fi închipuit că există un astfel de loc. "Nicăieri nu se vede mai puţin cer decît la noi... uite, fîşia asta de cer n-are mai mult de un kilometru!" - îmi zice nea Puiu. O văgăună în munţi. Soarele nu ajunge aici decît la apus şi atunci totul e învăluit în acea lumină fantastică, ireală. O lumină de culoarea păpădiilor, care se cerne blînd peste ruinele fostei cantine şi peste cele ale clădirii administraţiei pe jumătate prăbuşite, dar şi peste blocurile cu două etaje, unul devastat de un incendiu în urmă cu ceva vreme. Peste versantul muntelui şi peste ce-a mai rămas din haldele de steril în care, în mod paradoxal, îşi au rădăcinile copaci chirciţi. Lumina aceea pare produsul artistic al unui director de imagine, desprinsă dintr-un film science-fiction despre zorii unei noi civilizaţii, de după sfîrşitul lumii.
La Băiţa Plai, această "civilizaţie" e reprezentată de vreo 20 de familii, în general bătrîni şi copii, de rămăşiţele unei foste colonii ridicate la gura minei de uraniu de către ruşi, cei care au exploatat iniţial zăcămîntul în anii â50, de un magazin care este în acelaşi timp şi cîrciumă şi de o şcoală generală, într-un apartament de bloc. Mai demult exista şi o capelă, într-un alt apartament, şi un clopot care anunţa din cînd în cînd cîte o slujbă, însă mai nou aspectele spirituale ale vieţii comunităţii se rezolvă ceva mai la vale, în satul Băiţa.
Desigur, mai e şi drumul care leagă colonia de Nucet şi, mai departe, de Ştei. Două orăşele care au fost create în mod artificial tot de către ruşi şi au apărut odată cu mina. Privirile locuitorilor din Plai se îndreaptă într-o singură direcţie a drumului tehnic, cea de unde vine maşina care face aprovizionarea cîrciumii cu băuturi spirtoase incolore şi cu vin "Babanu", din care patronul n-a scos la vînzare decît trei butelci. În cealaltă parte a drumului e, pentru ei, Capătul. O bari
