Era o vitelusa mica, cu ochii ca smoala, pe care noi, cei patru copii ai familiei, am botezat-o simplu: Lunita.
Era prietena noastra. Jucaria noastra insufletita. O rasfatam, o duceam la pascut, iar ea crestea ca Fat Frumos din poveste. Din puiul subtirel si fricos s-a ridicat o vitea puternica si frumoasa, care la nici doi ani, ne-a daruit primul ei vitelus.
Anii au trecut, Lunita si noi am crescut impreuna, nu ne-am dat seama cand, rand pe rand, am parasit casa parintilor, plecand spre scoli, in oras. Singura care n-a plecat de acasa a fost Lunita, care ne tot trimitea, prin diferiti mesageri, urda si smantana, facute din laptele ei... Dar timpul a inceput sa apuna. Cine s-o mai duca la pascut pe Lunita? Unde sunt mainile celor patru copii care o alintau? Asa se face ca parintii mei au hotarat s-o vanda, dar nu oriunde si oricui, ci unui gospodar care sa-i ofere - daca nu dragostea cu care fusese obisnuita - macar necesarul de hrana pe care-l avusese la noi. Asa a ajuns Lunita nu mult mai departe de casa parinteasca, la un gospodar din acelasi sat.
Anii au trecut... Noi am terminat scolile si ne-am angajat care unde... Numai despre Lunita nu mai stia nimeni nimic. Pana intr-o seara de toamna tarzie, cand linistea serii a fost sfaramata de mugetul ei, la poarta casei parintesti. Or fi napadit-o aducerile aminte? Cine stie... Cum sa nu primesti in curte un prieten drag, care te-a scos ani de-a randul din atatea nevoi? Stapana casei a iesit la poarta si, stergandu-si o lacrima cu coltul broboadei, a primit-o pe Lunita in grajdul care i-a fost adapost ani de-a randul. Dar sederea ei a fost numai de-o noapte, pentru ca Lunita nu mai era a noastra. A fost dusa la noii ei stapani.
Iarasi au trecut doi-trei ani... Minunea s-a intamplat tot intr-o toamna tarzie, cand pe-nserat, la poarta casei parintesti, s-a auzit un muget disperat. Cine putea sa
