Ma numesc Cornelia Balan Pop, am 53 de ani, sunt profesor la Colegiul Tehnic "Traian Vuia" din Satu Mare.
Elevii mei, asa ca si alti elevi, traiesc o drama permanenta a copilului fara parinti. Intr-un singur semestru, 3 parinti ai copiilor din clasa mea au decedat. Mi-e greu sa ii privesc, ii ajut cum pot, le distrag atentia de la tragediile pe care le traiesc din cauza parintilor disparuti sau din cauza celor plecati in strainatate. Facem foarte multe activitati cultural artistice, sportive si de voluntariat. Poate asa le-o fi ceva mai usor. Am scris cateva randuri si m-as bucura daca le-ati accepta pe lista de materiale publicabile.
Si iata ca sunt parinti care isi uita copilul/copiii acasa timp de mai multe luni, ba chiar mai multi ani. Uita complet de ei, uitati, la randu-le, intr-o tara uitata de lume, ca sa mai faca un ban, sa mai trimita acasa pentru o paine-doua si pentru o plasa cu cartofi. E adevarat ca uneori isi mai pun in gand sa adune bani si pentru altceva: o casa, doua masini, un apartament, o nunta. Dar nu tot timpul se gandesc atat de departe. Stau luni in sir cu promisiunea ca gata, peste o luna se intorc in sanul a ceea ce ar trebui sa se numeasca familie. Si luna trece, si ei raman neclintiti, adica in acelasi loc unde se afla de atata timp. Copiii merg la scoala, cresc, timpul le fura amintiri si intamplari cu oameni despre care abia isi aduc aminte. Daca ii intrebi ceva despre mama, rar iti raspund. "E... departe"! Si ce face acolo? "Lucreaza!" Raspunsul vine ca o sentinta. Copiii au nevoi multe, au nevoie de bani, de haine, de alimente, dar ei stiu un lucru: nu o pot ierta pe mama, care nu e permanent prezenta, cand ei se intorc de la scoala. Mama nu le pune supa in fata. Mama nu le spune sa mearga la culcare si nici nu le ureaza noapte buna. Dimineata, nu ii mai zoreste nimeni sa ajunga la timp la prima ora de curs, iar seara
