Despre copilăria mea, aş putea povesti vrute şi nevrute, deşi teamă mi-e că aş putea deveni cu uşurinţă patetic. Dacă nu chiar mai grav, nostalgic... Deşi - dacă mă gândesc bine -

Despre copilăria mea, aş putea povesti vrute şi nevrute, deşi teamă mi-e că aş putea deveni cu uşurinţă patetic. Dacă nu chiar mai grav, nostalgic... Deşi - dacă mă gândesc bine - copilăria mea, spre deosebire de cea a multora dintre cei de azi, ar putea constitui o frumoasă retrospectivă a unui trecut nu chiar atât de frumos.

După cum bine se ştie de către cei din generaţia mea. Şi nu numai. Am avut parte de părinţi care au ştiut - aşa cum spuneam şi într-un material anterior - să-mi ofere ce trebuie la vârsta care trebuie. Nu numai cărţi, nu numai distracţie, ci şi sfaturi pentru o conduită civilizată în viaţă. Generaţia mea a tras din greu la jugul vieţii dar - într-un fel - eforturile i-au fost răsplătite în timp.

În primul rând, cred că generaţia mea a avut un mare atu: a ştiut să se bucure. În orice condiţii şi de orice lucru, fie el cât de mărunt. Ne-am bucurat atunci când am reuşit pentru prima dată să gustăm din băutura aceea care se află azi pe toate drumurile... Pentru că, din când în când, se mai găsea şi atunci. Cu greu.

Ne-am bucurat de primul sărut luat pe furiş colegei de bancă... Ne-am bucurat de prima trotinetă pe care am construit-o cu mâinile noastre... De primul film pe ecran panoramic... De primul videocasetofon cumpărat la un preţ exorbitant de la viitorii şefi de partide şi ,,eroi" ai revoluţiei. Dar să nu exagerăm... Sunt convins că deja vă întrebaţi unde vreau să ajung. Sau credeţi că bat apa în piuă.

Nu. Numai că am constatat cu groază că micuţii din ziua de azi nu prea mai ştiu ce înseamnă să te bucuri. Şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, pentru că am avut ocazia de a asista şi uneori chiar de a prezenta diverse manifest