Leszek Balcerowicz a fost numit artizanul terapiei de soc pentru programul de reforme initiat in septembrie 1989, care a reusit sa puna capat hiperinflatiei, sa echilibreze bugetul public si sa aseze definitiv economia poloneza pe „turnanta“ economiei de piata.
Atunci cand exista presiuni salariale nesustinute de sporuri de productivitate, tensiunile pot refula pe doua cai: inflatie sau somaj. Polonia a ales sa nu mascheze somajul, Romania a preferat inflatia. Care sunt neajunsurile celei de-a doua cai? De la bun inceput vreau sa precizez ca nu as dori sa ma refer la problemele specifice ale Romaniei, intrucat nu cunosc in detaliu situatia tarii dv. Voi comenta, in schimb, chestiunile de natura economica si politica ce sunt comune, intr-o oarecare masura, Romaniei si Poloniei.
Acum, dupa cum stie orice economist, atat economia, cat si cetatenii au de suferit pe termen lung atunci cand ritmul de majorare a salariilor depaseste rata de crestere a productivitatii, asa ca raspunsul meu este unul categoric: acest lucru trebuie evitat. Iar cea mai buna metoda de a impulsiona productivitatea este implementarea de reforme, atat la nivel de intreprindere, cat si la nivel de tara.
Trebuie sa vedem, mai intai, unde avem de-a face cu majorari salariale excesive. Raspunsul este: evident, in sectorul public, pentru ca acolo stimulentele si interesul pentru a introduce masuri de crestere a productivitatii sunt mai slabe decat in sectorul privat. Iar solutia indispensabila este privatizarea. Romania - o piata cu 21,5 milioane de consumatori - are putin peste 600.000 de companii. Potrivit acestui raport, Polonia - o tara cu 38,2 milioane locuitori - ar trebui sa aiba cel mult un milion. Dar nu este asa, in Polonia sunt peste trei milioane de companii. Cum se explica aceasta diferenta? De obicei, atunci cand apar astfel de diferente intre tari in c
