O simplă statistică ne spune că, în ultimii 22 de ani, Spania, posibila noastră adversară după grupe, dacă terminăm pe locul doi, a ajuns mai mereu în sferturile de finală ale unui
O simplă statistică ne spune că, în ultimii 22 de ani, Spania, posibila noastră adversară după grupe, dacă terminăm pe locul doi, a ajuns mai mereu în sferturile de finală ale unui turneu de anvergură şi tot mereu a pierdut.
În 1986, a comis-o cu Belgia, la penalty-uri, apoi în 1994, la World Cup, a fost 1-2 cu "squadra azzurra", pentru ca doi ani mai târziu, în Anglia, călăul să poarte chiar numele gazdelor competiţiei.
La Euro 2000, viitoarea campioană Franţa a învins-o cu 2-1 tot în aceeaşi fază, iar Raul, marele absent al turneului aflat acum în desfăşurare, a ratat un penalty în minutul 90. De asemenea, la Mondiale, de două ori s-a oprit în optimi (1990 şi 2002), fază a competiţiei posibilă doar la această întrecere.
Întotdeauna favorită înaintea fiecărui campionat care începe, "la furia roja" se împiedică după ce în grupe face senzaţie. Sferturile sunt maximul a ceea ce poate.
Dacă despre Olanda se spune că este cea mai bună reprezentativă dintre cele care n-au cucerit vreun Mondial de-a lungul timpului, cu siguranţă Spaniei îi este rezervată poziţia secundă. Cu toate acestea, ibericii au la activ un Euro câştigat în 1964 în dauna Uniunii Sovietice sau o finală cu Franţa lui Platini pierdută 20 de ani mai târziu.
"La furia roja" e o echipă care a căzut şi ea pradă globalizării. Ani la rând puteam număra 23 de jucători din Primera Division. Astăzi, aritmetica ne joacă feste: Reina, Xabi Alonso, Arbeloa şi Fernando Torres joacă la FC Liverpool, iar Cesc Fabregas, la Arsenal. Şi la ei, dar şi la noi, selecţionerul e aspru criticat de presă. Diferenţa e că al nostru e mult mai norocos.
