Prezenţa extrem de scăzută la urne ne spune multe despre temperatura societăţii româneşti, mai ales despre relaţia ei cu politicienii. De câţiva ani, în spaţiul public a apărut un aer vulgar-belicos, pe fondul unui scandal continuu. Mahalaua ne-a invadat. Omul nou există. Această struţo-cămilă, jumătate om, jumătate iepure şchiop, nici ţăran, nici orăşean, este peste tot. În parlament, guverne, la vârful partidelor, în primării. El are o covârşitoare majoritate în toate mediile. În afaceri, mass-media, politică, societatea civilă, în intelighenţia, printre telespectatorii aiuriţi de telenovele şi breaking news, de talk-show-uri OTV despre Elodia. Această masă critică decide tonul şi, de fapt, totul. Gusturile omului nou prevalează, face parale, câştigă alegerile. Maneaua a devenit fondul sonor al lumii româneşti. Se mai aud şi sudalme, înjurături, hahauri, acuzaţii ucigaşe, şantaje, derizoriu cât vrei. Campania nu s-a distins prin nimic. S-a continuat în aceiaşi termeni ceea ce candidaţii înveşmântaţi în lup sau în oaie sau în Scufiţa Roşie au făcut şi până atunci. Din cauza asta, campania a părut cenuşie, fără zvâc, incoloră, inodoră, insipidă. Adevărul este că politicienii, vorbind mereu cu un ton prea înalt, prea înfierbântaţi, cu multă adrenalină din 2004 încoace, nu au mai avut rezerve de imaginaţie, de programe, de vocabular chiar. Au făcut în ultima lună ceea ce deja făceau cu brio şi insistent. Campania din 2004, de fapt, nu a încetat niciodată. Partidele au rămas în tranşee şi au continuat să tragă unele în altele, chiar dacă uneori au schimbat şi aliaţii, şi duşmanii.

Ce vedem acum desfăşurată în campanie este lumea periferiei comuniste, a blocurilor cenuşii, a navetei cu trenul şi autobuzul sau cu „ia-mă, nene“, a gărilor şi porturilor, a căminelor de nefamilişti şi a blocurilor apocaliptice confort lll şi lV. Această lume a supravieţuit, şi electora