Între visul olimpic şi iluzia realităţii moderne e o prăpastie. Întrecerile, competiţiile, campionatele nu sunt niciodată simple jocuri. Istoria (sau, mai degrabă, studiul istoriei)

Între visul olimpic şi iluzia realităţii moderne e o prăpastie. Întrecerile, competiţiile, campionatele nu sunt niciodată simple jocuri.

Istoria (sau, mai degrabă, studiul istoriei) face minuni. Olimpiadele au renăscut din formidabila dorinţă de a concura zeii - chiar şi într-o societate industrializată şi mercantilă. S-ar putea obiecta că tocmai alienarea a trezit mândria adormită a umanităţii, că simpla opoziţie la starea de fapt a descleştat energia adormită. Dintr-o activitate sporadică, sportul a urcat la rangul de religie sau politică naţională.

Dar, după părerea mea, oamenii nu se schimbă, indiferent de lumea în care trăiesc. Mayaşii care se pregăteau pentru meciurile anuale se pregăteau şi pentru moarte.

Cum astea erau regulile societăţii, nimeni nu dădea înapoi. Învingătorul smulgea inima învinsului. Meciurile de box din secolul trecut aveau reguli vagi şi durată nelimitată. Nu o dată învinsul îşi încheia, după meci, secotelile cu lumea asta. Cred că există în noi o genă de vânători sau războinici care se reactivează la vederea unei confruntări cât de mici.

Bandele de hooligans nu sunt numai huligani, ci nişte războinici care caută inima sau căpăţâna adversarului. Dacă hocheişii nu s-ar bate, ca nişte pinguini înfofoliţi, pe gheaţă, publicul nu ar pleca satisfăcut acasă. Cel mai frumos meci de box e ăla în care unul din combatanţi se dă cu zgaibaracele-n sus, plin de sânge. Dacă un jucător de tenis sare fileul şi-l scuipă pe arbitru, publicul e automat de partea lui. Când un baschetbalist face semn sălii, arătându-l pe arbitru, linşajul şi sacrificiul nu sunt prea departe!

Între visul olimpic şi iluzia realităţii moderne e o prăpastie. Înt