Nu vreau sa stric atmosfera de sarbatoare ce mai pluteste inca in aer, mai ales prin casele absolventilor, dar si in jurul liceelor si colegiilor din oras, dar nu ma pot abtine sa va spun ce ma doare.
Fiecare 15 septembrie imi stoarce cate o lacrima bine mascata in coltul ochilor, la fel si cele trei zile de “ballagas” imi pun la grea incercare puterea de a tine in frau nostalgia dupa anii de liceu!
Ambele festivitati, de incepere si de sfarsit de an scolar, caci despre asta e vorba, se tin in curtea unitatilor de invatamant. Nimic nou sub soare, eventual doar atat ca in caz de vreme nefavorabila manifestarea se muta undeva sub acoperis, de obicei intr-o sala de sport ceva mai incapatoare. (Nu ne legam de colegiul meu, care e mai cu coarne desigur, si acolo festivitatea are loc seara de la 9… Asta ca o paranteza).
Supararea mea e cauzata de altceva decat ora la care sunt programate festivitatile. Alta e problema. Daca azi ar fi pentru prima oara o serbare de sfarsit de an in curtea scolii, nu as comenta nimic. Nu a plouat cand m-am nascut, nu sunt de doi metri nici macar cocotata pe tocuri, asa ca e vina mea ca nu vad dincolo de… Carpati. Asta e! Dar festivitatile au loc de peste o suta de ani si nu mi se pare normal ca nu se schimba nimic! Prezidiul – masa aceea cu reprezentantii scolii, cu flori si diplome nu ar trebui sa fie ceva mai sus de nivelul solului ca sa fie vizibil si celor din randul 6 din fundul curtii? Nu putem sta toti in fata precum oltenii in masina! Stau parintii, invitatii, copiii, rudele de la tara cu bratele pline de flori, ciulindu-si urechile, ridicati pe varfurile picioarelor, care mai sunt in stare de performanta asta, altii stau resemnati in gramada de oameni de unde nici sa se retraga nu mai pot si rabda cu stoicism sa participe precum nevazatorii la premierea odraslelor! Oricat s-ar stradui, nu vor vedea mai mult de
