Antrenorul care a cucerit cu Franţa titlul mondial în ‘98 crede că Olanda nu va încurca România.
Albit complet, cu un cioc a la D’Artagnan şi cu căştile de comentator al Canal Plus, mari cît jumătate de cap, Aimé Jacquet a luat loc pe ultimul rînd al tribunei presei. Are ceva din aerul lui Emil Constantinescu, dar pe el acum l-ar vota întreaga Franţă. E singurul antrenor campion mondial, creator al unei generaţii ce pare să-şi fi dat obştescul sfîrşit tocmai la finalul meciului comentat de el: Olanda - Franţa 4-1.
Monsieur Jacquet n-are nimic din ferocitatea celui care s-a luat la harţă cu presa în 1998, motiv pentru care numele său nu apare nici măcar în L’Equipe-ul din istorica zi de 12 iulie 1998, ziua marii victorii, 3-0, din finala cu Brazilia. E extrem de volubil cu tinerii jurnalişti care-i roiesc pe lîngă pupitru. Se scuză înainte de partidă că nu poate vorbi, pentru că se pregăteşte de comentariu, asist cum îşi trece echipele pe foaie şi înconjoară jucătorii cu diverse culori şi primesc asigurarea unui dialog “apres le match”.
La pauză e 1-0 pentru Olanda şi Jacquet gesticulează într-un dialog cu alt monstru sacru, venerabilul Guy Roux. Îl ştiţi, bătrînelul acela care a stat vreo trei decenii pe banca unei singure echipe, AJ Auxerre. Îmi e ruşine de gest, dar trag cu urechea. “N-avem pic de prospeţime. Nu-i posibil ca după un sezon atît de obositor pentru ai noştri, cu trei finale în care au fost implicaţi mulţi jucători, să mai joci şi trei amicale într-o săptămînă”, spune Jacquet, iar Roux îl confirmă.
Franţa pierde cu 4-1. Mă prezint la postul de comentator. Jacquet îşi scoate căştile şi mă întreabă de unde sînt.
– Din România.
– AAA!! Nos amis. Felicitări, v-aţi calificat!
– Mai e un meci, domnule Jacquet...
– Da, dar cu o echipă deja calificată, car
