Nu avea cum sa fie populara si simpatica ideea Ligii Pro Europa de a investiga relatia statului roman cu in­sti­tu­tiile ecleziastice. Numai ca nu face omul - si nici so­cie­ta­tea civila - doar ceea ce este popular si simpatic. Ci­ne­va trebuia sa incerce sa investigheze si aceasta poveste de dragoste ce succede, intr-un mod abrupt, unei po­vesti de ura. Pe scurt, din punctul de vedere al in­ves­ti­ga­tiei propuse, istoria modernitatii noastre statale a in­­sem­nat o evolutie progresiva, de la divortul intre stat si bi­se­ri­ca din vremea lui Cuza, in directia recuperarii aliantei de dinainte vreme si a impletirii, din nou, a bisericii cu sta­tul. Dupa ce, in 4 ianuarie 1925, abdicarea lui Carol al II-lea, inscaunarea micului Mihai I si stabilirea regentei l-au adus in prim-planul vietii politice, alaturi de doi laici, pe patriarhul ortodox Miron Cristea, ulterior implicarea bi­se­ricii in politica nationala a devenit de rigoare, in di­ver­se forme, culminand in adoptarea unei doctrine de co­lo­ra­tura ortodoxizanta de catre extrema dreapta natio­na­lis­ta. Din nefericire, excesele ultradreptei din anii ‘30-’40 au insemnat si ralierea destul de multor preoti la acte ex­ce­sive, derapaj pe care mai apoi l-a sanctionat nu de­mo­cra­tia, imposibil de restabilit sub dominatia tancurilor so­vietice, ci o alta dictatura, de asta data de extrema stan­­ga. A fost inceputul unei cenzuri brutale care a insemnat abolirea libertatii cultelor, punerea in afara legii a unor biserici, ca si inchisori si lagare pentru politicieni, oameni in sutana si chiar pentru civili vinovati doar ca au crezut in Dumnezeu si in democratia burgheza. Prigoana ateis­ta a stalinismului, vreme de cincizeci de ani, agrementata pe tot parcursul istoric cu o toleranta manipulativa, con­strangatoare la concesii morale si la complicitati in­sa­lu­bre intre o parte a clerului bisericii dominante, a sluji­t