România joacă astăzi, în meciul cu Olanda, calificarea în sferturile Campionatului European. Va fi una dintre serile acelea când în faţa televizorului se adună şi copiii, şi femeile, şi bătrânii cărora Parkinsonul le bâţâie capul de la stânga la dreapta (sau de sus în jos) de parcă ar face tot timpul semn că nu (sau că da). Şi ultraşii, şi suporterii profesionişti, cu drapelul şi berea lângă ei, şi cititorii fideli ai presei sportive, şi impostorii din tagma Corinei care, în timp ce îşi împletea codiţe la meciul naţionalei noastre împotriva campioanei mondiale en-titre, tot auzindu-l pe comentator pomenind de Camoranesi, şi-a închipuit că aşa li se mai spune italienilor. (Unde sunt vremurile când urca pe blocurile din Valea Roşie sau sărea gardul stadionului Electroputere să vadă echipa pregătită de Sorin Cîrţu? Acum, doar din întâmplare mai prinde câte-o fază la televizor şi, a doua zi, la serviciu, socializează pe seama ei, aruncând pastile în timpul conversaţiei colegilor: „Dar de golul lui Fabiani ce ziceţi?“, iar lor atât le trebuie!).

Vom ieşi pe străzi să sărbătorim sau ne vom consola cu gândul că atâta am putut, într-o grupă grea? Vom trăncăni exuberanţi şi mândri nevoie mare sau ne vom încrunta ca nevasta din epoca de piatră (nu degeaba se vorbeşte însă despre „eternul feminin“) surprinsă într-o caricatură din The New Yorker în timp ce îşi admonesta soţul întors de la vânătoare cu ditamai trofeul: „Ăsta e mastodont! Ţi-am zis să aduci mamut!“. Îi vom pune la punct pe obraznicii batavi? (Cum ar fi să se apuce toţi să dea patru goluri vicecampioanei mondiale? În meciul nostru cu francezii „echipele s-au respectat reciproc“, iar noi, de respectuoşi ce suntem, nu le-am tras nici un şut pe poartă. Nici pe campionii mondiali („camoranezii“) olandezii nu i-au tratat mai bine, dându-le trei boabe. Sau ne vom înghiţi nodul din gât? (Una e amărăciunea de după o î