Când vine vorba să enumerăm câteva deosebiri între generaţia lui Mutu şi Chivu şi cea anterioară, e greu să ne mai oprim. Sursa: EVZ

Începem, fireşte, cu rezultatele şi încheiem cu fiţele. La asemănări ne poticnim, noroc cu acest Euro, care ne salvează. În ’94, românii au crezut în echipa lui Iordănescu la fel de mult cât au crezut şi în cea a lui Piţurcă înainte de acest turneu final. Adică mai deloc. La plecarea spre America, Hagi şi ai lui s-au bazat cel mult pe speranţele celor rămaşi în ţară, prea puţin pe încrederea lor. Nimeni nu le dădea vreo şansă, aşa cum nici echipei de azi nu i-am dat vreo şansă în această grupă infinit mai grea decât cea din Statele Unite.

În vara aia frumoasă, când eu aveam opt ani şi jumătate, iar tata mă stropea cu apă la două noaptea ca să mă trezesc şi să văd meciurile României, Generaţia de Aur a uimit o lume şi o ţară întreagă. Drept răsplată, românii au iubit acea echipă şi au crezut în ea!

Generaţia lui Mutu şi Chivu este pe cale să uimească, dacă nu cumva a făcut-o deja, calificându-se dintr-o grupă în care Europa a adunat aproape tot ce are mai bun. Care e răsplata noastră? De ce ne e frică să iubim şi să credem în această echipă? De ce ne-am indignat mai tare după remiza plictisitoare cu Franţa decât după înfrângerea umilitoare cu Elveţia? De ce vorbim mai mult despre ocaziile Italiei decât despre bara din prima repriză a lui Chivu? De ce ne întrebăm cât de bună e echipa de rezerve a Olandei în loc să analizăm valoarea titularilor lui Piţurcă? De ce căutăm motive prin care să dovedim că am avut dreptate? Haideţi să nu mai fim făţarnici şi să recunoaştem că ne-am înşelat când nu i-am dat nicio şansă acestei generaţii!

Nu contează cu a câta echipă joacă adversarii şi nici cât de motivaţi vor fi, contează că suntem în faţa unei calificări istorice, după ce campioana şi vicecampi