Se intampla prin ultimii ani de liceu. Problema de matematica era grea, din gazeta, dar, de minute bune, nimeni nu-si mai batea capul cu rezolvarea ei. Intreaga clasa urmarea, cu hohote inabusite, situatia penibila in care se afla bietul profesor.

Topaia dintr-un capat intr-altul al tablei, se inrosise cumplit, incerca sa acopere cu glume chinuite, urmate de lungi momente de tacere, un fapt evident: nici el nu stia cum sa-i dea de cap! Si-atunci, in mijlocul poantelor soptite de sub banca - lasati, dom’ profesor, ca o rezolvam la meditatie si apoi va spunem si dumneavoastra! -, s-a ridicat Nemes din ultima banca, a luat o bucata de creta si, sub ochii uluiti ai clasei, a rezolvat-o in trei minute, lasandu-l pe bietul profesor de mate mut si rusinat intr-un colt de catedra. E adevarat, Nemes era olimpic, dar, din acel moment, n-a fost ora de matematica la care sa nu-l priveasca toata clasa, asteptand de la el un soi de confirmare pentru toate explicatiile alambicate cu functii, integrale, siruri si unghiuri.

Povestea de mai sus s-ar putea sa fie din ultimii mei ani de liceu, dar la fel de bine s-ar putea sa-mi fi fost povestita, ca o parabola, de un important lider al PD-L.

Oricum ar fi, personajele vizate sunt lesne recognoscibile: in rolul profesorului - Vasile Blaga, olimpicul din ultima banca - Liviu Negoita.

Pe cel din urma l-au agatat de panourile electorale toti candidatii democrat-liberali la primariile de sector, iar Vasile Blaga parea sa-si doreasca, la un moment dat, sa piarda rapid suficiente kilograme cat sa ajunga sa semene macar din profil cu primarul de la 3. N-a fost sa fie, dar a mers cu Negoita la pozat, la filmare, prin parc sau pe afis. Asa incat un amic din Pitesti, prea putin familiarizat cu viata politica in general si cu situatia din Bucuresti in special, a ajuns sa ma intrebe, cu cateva zile inain