După explozia tinerei poezii la începutul anilor 2000, ultima perioadă marchează un vizibil recul.
Apar în continuare autori noi, abia ieşiţi de pe băncile Facultăţii ori încă studenţi; dar, cu câteva excepţii, ei nu depăşesc nivelul unor simpli versificatori. Şi nici versuri, baremi formal, nu prea se scriu, căci producătorii de astăzi au deprins deja lecţia lenei artistice şi a comodităţii discursive. Acolo unde poeţii adevăraţi, tensionaţi şi reformatori, căutau o mutaţie la nivelul sintaxei şi în interiorul lexicului, autorii mimetici se instalează confortabil şi previzibil, scriind versuri fără rimă şi ritm, cap şi coadă, reguli gramaticale şi coerenţă simbolică.
O excepţie este foarte tânărul Andrei Doboş, câştigătorul concursului organizat de editura Vinea (ediţia a XVI-a) şi răsplătit prin însăşi publicarea manuscrisului. „Mănăştur Story“ nu e un volum capabil să-ţi provoace insomnii; dar apar în el câteva poeme care îl scot din anonimat pe autor şi care, înmulţite cumva în viitor, vor face să se vorbească mai mult despre el. Andrei Doboş scrie o poezie voit copilăroasă, proaspătă şi senină, îndatorată vieţii de student şi nopţilor petrecute în conversaţii şi libaţii. Tânărul de douăzeci şi ceva de ani se mulţumeşte cu foarte puţin şi îşi mitologizează secvenţele biografice în felul în care o fac copiii.
La poeţii „milenarişti“ prinşi în malaxorul Capitalei, căminul era un mediu oribil, toxic, o imagine a societăţii şi lumii degradate. Un suport al violenţelor purificatoare. Sângele, sputa, sperma, transpiraţia acră, toate fluidele corporale şi dejecţiile imaginabile intrau în tabloul general şi personal. Căminul lui Andrei Doboş, dimpotrivă, pare un mic paradis. Nu este un loc al singurătăţii „colective“, dramatice, un cadru constrângător şi respingător în aceeaşi măsură. Aici colegii discută molcom şi beau gospodăreşte.
