Ca orice om cu un cont de poştă electronică, primesc zilnic spam. Printre multele oferte de îmbunătăţire a performanţelor sexuale şi de transformare radicală a anatomiei mele pe ici, pe colo, prin părţile ei ascunse şi esenţiale, sosesc în trombă şi oferte de îmbunătăţire a performanţei intelectuale prin achiziţionarea – ieftin şi bun! – unor diplome de bacalaureat sau, după caz, de licenţă sau master (cu doctoratul pare să fie deocamdată o problemă: se va rezolva, n-am nici o îndoială, cînd vor intra ai noştri în afacere). Subiectul mesajelor este de multe ori aşa: „Poziţie joasă în companie? Fă-ţi rost de o diplomă de...“. Mă-ntreb ce-i face pe nişte capitalişti serioşi, cu experienţă, să propună spre vînzare diplome de facultate? Să nu ştie ei ce ştie orice român mai răsărit, anume că „diplomele nu fac doi bani, contează ce ştii, nu ce scrie pe-un petec de hîrtie“? Sau n-o fi, Doamne păzeşte!, adevărat şi o conta ce scrie pe diplomă? Din păcate, prostia aceasta uriaşă, care aruncă în derizoriu studiul sistematic, tinde să devină o adevărată vulgata intelectuală la noi. O aud rostită cu suficientă îngîmfare de studenţi încîntaţi că s-au angajat încă din primul an de facultate, o aud de la părinţi nemulţumiţi că odraslele au de învăţat la liceu şi la facultate tot soiul de materii despre care ştiu ei pozitiv că sînt nefolositoare, o citesc prin ziare care proslăvesc pe cîte un self-made man, ridicînd excepţia la rang de regulă. Toţi se amăgesc cu gîndul că important e ce ştii. Ca şi cum un angajator, indiferent de domeniu, ar putea să-şi testeze la interviu candidaţii. E clar că tot ce poate face este să poarte o discuţie – vorbe, nu fapte – şi să ceară nişte diplome, certificate. E clar, sau ar trebui să fie, că un angajator serios e interesat de ce scrie pe diplomă. Între doi candidaţi fără pile, care se declară specialişti în acelaşi domeniu, cu diplomă de