Ştim că Biserica paleocreştină trăia eshatologic. Ritualul, abia schiţat, ierarhia, abia conturată, dogma, abia întrezărită: iată aproximaţiile unei vîrste spirituale care menţinea realitatea mistică a hristocentrismului în tensiunea libertăţii fondatoare. Primele comunităţi aşteptau Parousia, ceea ce favoriza un relativ laxism, de pildă, în administarea Botezului, care se putea face cu apă sau, în lipsă, cu nisip, aer etc., pentru că era mai important ca neofitul să fie iniţiat în misterul Treimii decît să satisfacă x condiţii formale.
De vreme ce respectiva aşteptare mesianică nu s-a împlinit pe vremea generaţiei post-apostolice, doctrina Apologeţilor s-a convertit într-o teologie a istoriei, hrană pentru un drum ceva mai lung. Însă schema originară - compusă din opoziţia timp-eternitate - s-a reprodus ciclic, fie sub forma conflictului dintre charismă şi instituţie, fie sub aceea a fertilei complementarităţi dintre monahism şi episcopat. Fapt este că eclezia preconstantiniană a trăit în cadre doctrinar-liturgice oarecum imprecise. Nucleul comunitar era permeabil în faţa multiplelor influenţe culturale venite dinspre mediile gnostice, (neo)platonice, orientale sau iudaice. Fervoarea ţinea adesea locul învăţăturii clare. Exista un sentiment al răscrucii. Se manifesta pretutindeni o psihologie colectivă a miracolului care operează asupra întregii omeniri, prin intermediul Sfîntului Duh. Primii creştini primeau mai curînd daruri, decît lecţii. Pentru a replonja în atmosfera pe care cuvintele mele nu reuşesc decît să o evoce, recitiţi, bunăoară, Faptele Apostolilor.
Nu e aici locul să facem, chiar în efigie, o istorie a Bisericii universale. Am amintit acele clivaje şi aştepări specifice Antichităţii creştine, doar pentru a introduce un episod de actualitate: mă refer la minicriza provocată în BOR prin iniţiativa mitropolitului Nicolae Corneanu de a se
