Nu ştiu ce filtru îţi aşază Occidentul peste ochelari, dar, venind acasă, în România, începi să vezi lucruri pe care altădată nu le vedeai. Viaţa în afara ţării pentru un an, doi, trei, generează un soi de antimediu la purtător, în stare să arate ceea ce, fără să fie ascuns, nu se vedea niciodată. Precum peştii care nu ştiu că locuiesc în apă pînă nu eşuează la ţărm, vorba lui McLuhan. Îţi dai seama, spre exemplu, ce mult îţi plac ardeii umpluţi, care nu au nicidecum alt gust acasă, ci sînt pur şi simplu (încă) de talie umană, cît pumnul, nu cît antebraţul, precum fraţii lor marţieni, modificaţi genetic.

Aterizare... forţată

Vezi, spre exemplu, că la aeroportul Băneasa trebuie să fii ghicitor în stele ca să găseşti staţia autobuzului 205 care te-ar putea duce pînă la Gara de Nord. Nu e nici un panou indicator şi, în fond, de ce ai avea nevoie de autobuz, cînd sînt atîtea taxiuri care, pentru un preţ uneori lunatic (cam cît costă o călătorie pînă pe Lună) îţi prestează acelaşi serviciu? Administraţia locală face totul ca să faciliteze serviciile private... Admiţînd că ajungi în cercul de iniţiaţi al celor care dau peste staţia autobuzului 205, constaţi că nu ai de unde cumpăra bilet. Nu-i nimic, îţi spui, probabil vei lua de la şofer. Afli însă că, măsură de combatere a corupţiei, şoferii nu mai au voie să vîndă bilete. Ce faci, atunci, dacă vrei pur şi simplu să circuli într-o banală legalitate? Şoferul poate fi drăguţ: de exemplu, te aşteaptă, cît să cobori, peste cîteva opriri, la o staţie cu tonetă de bilete, să-ţi cumperi unul şi să te urci iarăşi, victorios. Scenariu imposibil: fiind duminică, la prînz, ghişeul de bilete e închis! Într-un acces de milă faţă de osteneala ta de corectitudine, şoferul îţi vinde, cu o circumspecţie antrenată, un bilet gata compostat. La timp, pentru că la staţia următoare se urcă, surpriză, controlorii... O slujbă r