Am pierdut. Poate că românii nu se pricep, până la urmă, nici la fotbal, nici la politică.

Alegerile din ţară arată că de Revoluţia portocalie de acum patru ani s-a cam ales praful şi bordura. La Berna, în oraşul portocaliu, românii au pierdut pentru prima oară la acest European colorat. La Berna, pe „Stade de Suisse“, s-au combinat galbenul cu oranjul într-o imagine de colecţie demnă de Van Gogh.

Am pierdut. Şi pe teren, şi în tribune. Am pierdut pe teren: 11 adormiţi în alb la 11 flăcăi în portocaliu, care au jucat cu lejeritatea cu care îşi aprindeau suporterii lor ţigările cu marijuana pe străzi, cu lejeritatea cu care Erasmus al lor făcea elogiul nebuniei când pe noi ne pândeau turcii. Şi ăsta nu e un clişeu. E realitatea.

Am pierdut sonor, în tribune, într-o inferioritate numerică imposibil de surmontat chiar şi de plămânii românilor ţinuţi la cură în Alpi o săptămână. Am pierdut calificarea, dar am câştigat un imn pe care am învăţat să-l respectăm. Am pierdut, Cristi Chivu, dar felul în care ne-ai ţipat de jos, din iarbă, să ne deşteptăm n-o să-l mai uităm. Am pierdut, dar privirea curioasă a puştiului de şapte ani de lângă mine din tribună, când toţi românii din stadion au aplaudat imnul Olandei, nu trece uşor. Da, aşa se face. Şi chiar dacă puştiul ăsta o să trăiască tot într-o ţară care se reconstruieşte mereu, prima lecţie, a respectului, a fost deja predată.

Noaptea neagră şi minutul istoric

Am pierdut pentru că şi noi, în tribună, şi voi, jos, am fost prea români şi am crezut că olandezii ăştia la care ne uitam toţi cu gâturile în sus gândesc precum în Liga noastră cu valizele cele de toate zilele. Că n-or să se omoare cu firea. I-am văzut pe tunel pe Chivu şi pe Lobonţ îmbrăţişându-se cu batavii şi ne-am crezut calificaţi. Nu s-a jucat amical decât până la pauză. Ei din relaxare şi din formu