Scriu acest text la cîteva ore după ce Irlanda a respins, prin referendum, Tratatul de la Lisabona. După eşecul din mai şi iunie 2005 al fostului Tratat constituţional, elita politică europeană nu a înţeles nimic. A perseverat într-un proiect al Uniunii Europene pe care îl pricepe doar ea - deşi, am şi în privinţa asta unele îndoieli -, fără să-i pese cîtuşi de puţin de europeni. Tratatul de la Lisabona mărturiseşte aceleaşi fundamente ca şi respinsul Tratat constituţional. Doar că e mai scurt, alineatele sînt rearanjate şi colţurile rotunjite. În sinea lor, politicienii ştiau că, dacă pun Tratatul de la Lisabona în faţa poporului, eşecul e garantat. Şi atunci, pe tăcute, au lucrat la adevărata diferenţă dintre Tratatul constituţional - respins de francezi şi olandezi - şi Tratatul de la Lisabona. O şmecherie ieftină, profund nedemocratică şi total ne-europeană: ratificarea urma să se facă numai în Parlamente. Se ocoleau tocmai europenii pentru care, zice-se, se construieşte această Uniune. Tratatul de la Lisabona era, de fapt, un deal între ei, cu privire la noi. Ni se făcea un bine pe care noi nu-l putem pricepe. Liderii europeni ne păcăleau oleacă, invocînd principiile democraţiei reprezentative. Dar asta nu e grav. Politicieni care îşi induc în erori controlate electoratele se mai văd prin democraţii. Ceea ce e grav însă e că fac asta pentru că ştiu că proiectele lor nu strîng adeziunea cetăţenilor. Şi totuşi, le continuă! Numai că Irlanda, una dintre cele mai robuste democraţii din lume, este obligată de propria-i Constituţie şi de un număr de decizii ale instanţei supreme să deducă referendumului orice act privind construcţia europeană la care Irlanda, ca stat membru, este parte. Aşadar, Tratatul de la Lisabona, adoptat glorios, cu majorităţi uriaşe, în Parlamentele naţionale, a trebuit supus unui singur referendum. Unul singur, în loc de 27, aşa cum ar fi