De ce nu e concordie in republica literelor Un simpatic si impetuos tanar critic deplangea, mai zilele trecute, absenta concordiei intre oamenii de litere domiciliati pe amandoua malurile Bahluiului. De ce adicatelea n-ar trai ei in buna intelegere, punand intre paranteze nepotrivirile de pareri si inevitabilele antipatii personale? - se intreba usor patetic dumnealui. Ca doar, de cand se scrie, e loc din belsug pe Campiile cand mai pamantesti, cand mai Elizee! Si, ca sa arate ca se poate si altfel, dadea exemplul manuitorilor condeiului din generatiile june, a caror purtare ar incuraja banuiala apropiatei instalari pe pamant a unui soi de "ecumenism literar".
Chestiunea ar merita luata in seama, cu toate ca, din cate stiu, invocata concordie nu a domnit nicicand printre beletristi, fie aceia "pur-sange" ori, ca sa pastrez domeniul comparatiei, simple corcituri.
A existat, in schimb, numai la cei dintai, altceva: anume un respect aproape mistic al valorilor, chiar daca intruparea lor omeneasca le va fi fost de-a dreptul nesuferita. Aveau puterea de a acorda onorurile cuvenite pana si scrierilor zamislite de inamicii lor de moarte. Or, tocmai aceasta conduita, apta sa se lepede de "personalitati" dinaintea marilor izbanzi artistice, pare sa fi disparut in vremea noastra. Probabil unde cercul autorilor decretati "pur-sange" s-a largit estimp in asemenea hal, ca marginea lui se confunda cu linia orizontului.
Simpaticul critic ar fi tentat sa puna interminabila galceava din sanul breslei in spinarea orgoliului nemasurat al beletristilor. E un dram de adevar aici. Dar orgoliul, propriu si talentelor, si veleitarilor, se umfla pe masura ce e stimulat. Si cine alta decat critica de intampinare s-a priceput a-l stimula fara discriminare? Ea a impartit, cu o suspecta generozitate, certificate de buna purtare artistica si cateva promisiuni lite