De data asta am hotărît să îmi arăt mai mult latura „sensibilă“. Vreau să mă expun. Simt nevoia să fiu puţin exhibiţionist. Aşa că nu am să vă mai vorbesc despre rock, punk, goth şi alte muzici dure (poate puţin, spre final). A venit timpul să vă prezint cîteva personaje pe care le frecventez în clipele de cea mai adîncă singurătate, atunci cînd nu mi-e ruşine să fiu pe de-a-ntregul eu însumi: patetic, fragil, vulnerabil, cu apucături. Mărturisesc că sînt momente cînd ascult muzici ce mă împing să fac lucruri faţă de care simt, mai tîrziu, o oarecare jenă. Să trecem la fapte. Iei un anumit disc, dai play şi te trezeşti că-ţi vine să te urci pe tocuri, să-ţi tragi pe tine nişte ţoale fancy şi să te machiezi. Vrei să străluceşti, să iei ochii, cînţi, mimezi, te priveşti languros în oglindă. Ca să vă faceţi o imagine, amintiţi-vă de travestitul Hugo Letal din filmul lui Almodovar, Tacones Lejanos. Aşa-mi vine mie cîteodată… Aţi ridicat din sprîncene, v-aţi încruntat subit a mirare? Liniştiţi-vă, n-am trecut niciodată la fapte. Doar îmi vine… Şi uite aşa, copăcel-copăcel, ajungem la subiectul nostru. Antony and the Johnsons e un nume sub umbrela căruia se ascunde un personaj foarte straniu. Originar din California, Antony, în adolescenţă, a rămas fermecat de muzica şi imaginea lui Boy George. Mai tîrziu a plecat la New York, un oraş care-i permitea să se manifeste cît mai autentic, dat fiind faptul că era un transgender. Doar aici avea posibilitatea să-şi exhibe sexualitatea sa ambiguă. A prestat într-o trupă de cabaret, a jucat în Animal Factory (filmul lui Steve Buscemi), a cîntat alături de Lou Reed şi, pînă la urmă, a reuşit să pună pe picioare trupa Antony and the Johnsons. În 2005, lansase deja cel de-al doilea album, I’m a bird now, cu care a cîştigat admiraţia criticilor muzicali şi prestigiosul Mercury Music Prize. Cel mai bun lucru care se poate spune de