Radu Paraschivescu: "Vrem în permanenţă ceva de la alţii. Îi somăm să-şi pună capul la contribuţie şi pielea în saramură ca să ne ajute. "

Nu suntem dispuşi să le iertăm pasivitatea sau indiferenţa în faţa unor lucruri care, în mod normal, n-ar avea de ce să-i preocupe. Mentalitatea de asistat e un beteşug naţional căruia abia am început să-i simţim consecinţele. Să nu ne iluzionăm, vor urma altele - mai neplăcute. Ceea ce deocamdată e doar un caraghioslâc cu vagi tonuri dramatice se va transforma la un moment dat în pacoste ireparabilă. O formă gravă de întunecare a judecăţii ne face să ratăm prilejuri şi să compromitem interese. De ce? Simplu. Fiindcă persistăm în certitudinea neghioabă că e de datoria celorlalţi să ne treacă strada. Proverbul bun de aşezat în loc de stemă pe steagul României pare să fie „Berzei chioare îi face Dumnezeu cuib“. Trăim într-o republică a asistaţilor, deşi - ironic paradox - nu ne pricepem nici măcar să întocmim proiecte şi să accesăm fonduri. Nu ştim să întindem mâna, dar am vrea să ne pice în ea toţi galbenii lumii.

Marţi seara, naţionala noastră de fotbal n-a făcut decât să ilustreze o dată în plus vocaţia de asistat a pacientului român. Am mizat pe tot ce se putea, în afara propriilor forţe. Am stabilit că astrele ne sunt favorabile, că Olanda ne va deschide uşa cu gesturi largi, că Italia şi Franţa se vor bloca la infinit de dragul nostru, că norocul ne va zâmbi şi că Mircea Sandu va avea grijă de arbitraj. Lipsea un singur lucru: aportul fotbaliştilor români. Mentalitatea de asistat a înflorit şi de data asta. Dacă totuşi Olanda ne învingea, aveam la dispoziţie scenariul de rezervă: un 0-0 între Italia şi Franţa. Toată lumea trebuia să se ocupe într-un fel de succesul nostru, numai noi - nu. Legată de o altă meteahnă cu arie de acoperire naţională - incapacitatea de-a duce un proiect la bun sfârşit, neputi