Ca întotdeauna, cînd rezultatul alegerilor nu corespunde aşteptărilor, opţiunilor, idiosincrasiilor noastre, ne supărăm pe popor. Am onorat şi eu această cutumă duminica trecută. Poporul, mi-am spus, are gusturi îndoielnice. Are o simpatie suspectă şi durabilă pentru şmecheri, pentru fabricanţii de poante groase, pentru băieţii de gaşcă şi de cartier. Îi place stilul miştocăresc, grimasa băşcălioasă, sudalma, fenta, brînciul. În 2000 ni l-a vînturat pe la nas pe Vadim Tudor, în ultimii ani ne-a distrat cu Gigi Becali, acum ni-l pune la butonieră pe Sorin Oprescu. Evident, între ei există şi diferenţe. Sorin Oprescu, de pildă, a învăţat măcar o meserie (pe care e gata, totuşi, să o abandoneze de dragul administraţiei). N-aş spune că preşedintele ţării face parte din aceeaşi categorie (între altele pentru că e pur şi simplu mai deştept şi are o claviatură politică mai amplă), dar o anumită parte a succesului lui de pînă acum se datorează şi laturii lui plebee, vorbei oable, "sincerităţii" brutale, ornamenticii "populare" a gestului, a rîsului, a replicii. Traian Băsescu e iubit de mulţi mai mult pentru defectele sale, decît pentru calităţi.

Dar nu numai în politică are succes ambalajul frust, vocea stridentă, golănia şi scandalul. Presa aduce, adesea, în faţă, aceeaşi specie. Lumea "vip"-urilor la fel. Una peste alta, avem toate motivele să fim posomorîţi. Adică nu merităm şi noi, la aproape douăzeci de ani de la suspendarea dictaturii proletariatului, să vedem pe scena publică nişte domni? Bine crescuţi, buni vorbitori de limbă românească, fermecători fără bancuri ieftine şi convingători fără grosolănie? E asta o marfă care a dispărut definitiv de pe piaţa autohtonă? Sau care, dacă mai există, nu interesează pe nimeni?

Cam atît despre riscurile democraţiei şi despre devierile de gust ale poporului. Dar după primul parapon, lucrurile se complică. Care