Cum au putut adera la legionarism nişte străluciţi intelectuali interbelici? În cartea Noica şi mişcarea legionară (Editura Humanitas, 2007), Sorin Lavric îşi propune să dea o lămurire acestei adeziuni prin prisma a trei confuzii coextensive ei: confuzia dintre contemplaţie şi acţiune, dintre mistică şi politică, dintre viaţă şi ideologie. Dar dacă triada confuziilor alcătuieşte o descriere conceptualizată a fenomenului, ea nu face decît să ne sporească stupefacţia. Întrebarea devine şi mai acută: cum au putut face tocmai nişte intelectuali străluciţi aceste "trei mari şi fatale confuzii"? Cum de le-au putut profesa cu toată convingerea tocmai nişte intelectuali - cei care au prin statut profesional datoria discernămîntului, drept mîndrie, efortul metodic de a deosebi şi de a articula judicios diferitele planuri de existenţă? Miza cărţii lui Sorin Lavric e să cerceteze legionarismul fără a recurge la grile anacronice, la judecăţi făcute prin prisma principiilor care domină actualmente mentalitatea occidentală. Vrea să analizeze fenomenul în specificitatea lui, ţinînd seama de datele mentale ale epocii, de poziţiile reale ale actorilor, de adevărul istoric. Iată probabil motivul pentru care prima parte a cărţii desfăşoară convingerile şi ascensiunea legionarilor într-un mod "comprehensiv", expunînd fără discuţie critică termenii, motivaţiile, proiectul acestora, reprezentările pe care le construiau în ce îi priveşte pe ei înşişi şi pe ceilalţi. Doar din cînd în cînd, ca o notă marginală, autorul menţionează că este vorba despre concepţii inacceptabile din punctul de vedere al democraţiilor actuale. În partea a doua a volumului se înmulţesc comentariile referitoare la "defectele constitutive" ale legionarismului (fundamentalism religios, fanatism, totalitarism). Dar peste tot, insistent, se subliniază caracteristica Mişcării legionare de a fi fost o mişcare spirit