* 5 succese mari pentru 5 filme mici (România, 2008).
Oricîte premii ar cîştiga, realismul fervent al celor mai buni regizori ai noştri n-are nici o şansă de a învinge rezistenţa marelui public. Discuţiile internautice pe tema neorealismului românesc sînt pline de declaraţii ca: "Nu mă interesează să merg la cinema ca să văd viaţă reală; am parte de destulă viaţă reală în restul timpului." Ce e deprimant aici nu e faptul în sine că publicul larg preferă evazionismul, ci faptul că, judecînd după tonul ţanţoş al declaraţiilor de acest tip, cei care le fac par să creadă că nu pierd absolut nimic: ei nu vor să vadă viaţă reală la cinema - o ştiu din trăite. Atitudinea asta denotă o neînţelegere fundamentală în ceea ce priveşte arta - ce vrea ea, de fapt, şi ce poate face pentru noi. Sigur că cei mai mulţi dintre noi avem parte de destulă "viaţă reală", dar asta nu înseamnă că şi înţelegem tot ce trăim. Dimpotrivă, în cea mai mare parte a timpului trăim bezmetic, cu ochelari de cal şi pe trei sferturi îngropaţi în noi înşine. Oamenii de care ne atingem în treacăt, de care uneori ne lipim, dar cel mai adesea ne ciocnim, rareori devin pentru noi la fel de vii ca noi înşine; furaţi de mişcarea propriilor rotiţe, rareori sîntem atenţi la mersul rotiţelor lor. Şi aici intervine arta. Ca şi divertismentul evazionist, arta ne scoate din noi înşine, dar nu pentru a ne propulsa cît mai departe de propriile noastre vieţi, ci pentru a ne face atenţi la cum funcţionează nişte oameni diferiţi de noi şi diferiţi între ei, dar cu toţii la fel de vii şi la fel de vii ca noi, în nişte situaţii de viaţă care, într-un fel sau altul, ne dau o perspectivă asupra propriilor noastre vieţi. A fi conectat în acelaşi timp, şi în timp real, la creierele şi la nervii tuturor celor implicaţi într-o situaţie de viaţă, care de obicei e o situaţie de criză de vreun fel sau altul, e nu doar o
