Nu-mi amintesc ca în copilărie să fi auzit de prea multe ori cuvîntul "poluare", decît poate legat de "societăţile occidentale decadente". Ele distrugeau în mod constant planeta, în timp ce la noi totul ne era prieten, "rîul, ramul". Nici despre protecţia mediului nu ştiam mai multe decît ceea ce ne spuneau plăcuţele pe care le puteai vedea pe traseele montane şi care îţi cereau impetuos să nu faci focul în pădure, fiindcă "codrul e frate cu românul".

Privind retrospectiv, nu-mi dau seama dacă trăiam într-o ţară mai curată. Trăiam, în schimb, într-o ţară în care se consuma puţin, aşa că oamenii nu prea aveau cu ce să polueze în mod direct mediul. Nu existau pet-uri sau pungi din plastic, berea se vindea la sticle care trebuiau recuperate, căci "aveau garanţie", ambalajele erau şi ele mai puţine, hîrtia era de multe ori valorificată, fiindcă aveam un plan de îndeplinit la şcoală, chiar şi castanele nu erau storcite pe trotuar, toamna, de paşii trecătorilor, căci erau colectate la normă. În plus, nu prea se găsea benzină, aşa că traficul era aproape inexistent.

Şi pe vremea aceea se organizau "ieşiri la iarbă verde". Vara, pe Valea Cerbului, pînă la cabana Gura Diham, nu aveai unde să arunci un ac. Familişti în treninguri la fel îşi întindeau corturile, îşi scoteau din portbagaje scaunele pliante, aprindeau cîte un foc la care nu prea aveau ce prăji, puneau berea "la rece" în apa pîrîului. Pentru că un casetofon cu baterii era un lux, nu prea se auzeau muzici diferite, cum se întîmplă azi, doar din cînd în cînd vocile de la Radio România Actualităţi. Ca să alunge plictiseala şi lenea de după masă, "pantofarii" (astfel erau denumiţi cei care îşi pierdeau vremea pe la poalele muntelui) jucau fotbal sau volei. În urma lor, resturile de pe pajişte se rezumau la cîteva dopuri de bere, poleiala de la ciocolata chinezească şi cîteva lemne carbonizate. Unii îş