Chiar dacă nu au existat filme româneşti în competiţia festivalului, producţia autohtonă de cinema nu e în scădere, nici sub aspectul cantităţii, nici al calităţii. Dimpotrivă, au existat şi în acest an surprize plăcute, care completează tabloul cinematografiei româneşti, cinematografie care are şanse să devină mai dinamică, dacă surprizele nu se opresc aici. Un lucru anormal care funcţionează de minune în România e că tinerii, uneori neprofesionişti, alteori cu experienţă puţină, reuşesc să construiască un film cu mai mult simţ de răspundere decît cei care se consideră sau au fost catalogaţi drept profesionişti. Cel mai bun lucru care s-a întîmplat pentru filmul românesc la TIFF, în 2008, este că s-a recunoscut oficial că filmul românesc independent are viitor şi că există oameni capabili să dezvolte această categorie. Fără a fi în competiţie, Elevator (regia George Dorobanţu) a obţinut un premiu pentru debut (deşi e mai corect spus că George Dorobanţu a obţinut Premiul pentru debut). Filmul este deja o vedetă în presa românească. Primul lungmetraj semnat George Dorobanţu, impecabil construit în ceea ce priveşte regia, imaginea, montajul. Ştiţi deja că e un film, a cărui producţie a costat 200 de euro. Să ne mai mirăm o dată că se poate face un film excelent cu bani puţini şi să trecem mai departe. Gama de lungmetraje mainstream (cuvîntul ăsta nu înseamnă decît că au existat mai mult de 200 euro în bugetul filmului) s-a dezechilibrat printr-un singur dezastru (Marilena, regia Mircea Daneliuc). În rest, producţia se situează la un nivel mediu. Cel mai aşteptat film, Boogie (regia Radu Muntean), a satisfăcut probabil gusturile publicului doritor de subiecte mai apropiate de experienţa umană cotidiană. Producţia de scurtmetraje e pe roze (ştiu că şi voi credeţi asta din moment ce Palme d’Or pentru scurtmetraj a fost obţinut de un român, dar să nu-şi imagineze