Am făcut un drum lung şi anevoios în Ardeal. Lângă Zalău, la Lompirt, un sat în care s-a născut tata. 550 de kilometri, cu maşina.

Am stat la volan, cu schimbul, eu şi frate-meu. Cât a durat? Cam zece ore, cu două opriri la benzinării, unde altundeva, numai acolo e oarecum civilizat, poţi merge la toaletă, te mai poţi spăla, te poţi întinde prin câteva mişcări de gimnastică, numai bine cât să-ţi repui oasele în ordine, în poziţia lor firească, şi să te pregăteşti de o nouă aventură rutieră. Pentru că totul e o aventură.

Drumuri peticite, serpentine nesemnalizate, lucrări febrile fix în mijlocul şoselelor, cu oameni cu palete verzi/roşii - ultrasofisticaţi şi ultra-tehnologizaţi - care te pun sau nu în mişcare, tiruri, nervi, tiruri, gaze de eşapament în exces, tiruri şi, mai presus de orice, tiruri! După ce ajung acasă, de fiecare dată mă arunc frântă în pat, adorm imediat şi visez tirurile urmărindu-mă, împingându-mă spre hăăău... şi mă trezesc lac de apă. Iar a doua zi apar discuţiile veşnice: ce bine ar fi fost să fie autostradă, ce rapid am fi ajuns, ce nemernici sunt politicienii care nu fac nimic în interesul nostru, ci doar în interesul lor, că aşa e omul ajuns în vârf, respectă tradiţia politicii mioritice.

Ce scurt ar fi fost totuşi un drum făcut civilizat, în loc de zece ore poate am fi făcut cinci, deci câştig pe toate planurile, stresul ar fi fost mult mai mic, că nu stăteai cu ochii căscaţi la fiecare gropicică, la fiecare trecător, la fiecare imbecil care porneşte în depăşire pe contrasens, fiindcă el e mai grozav decât toţi amărâţii ceilalţi care respectă coada. În fiecare minut eşti invadat de câte o problemă şi îţi dai seama la final că acestea toate ar fi putut să nu existe.

Dar, după ce spumegi, înjuri şi te umpli de obidă că nu se mai simplifică un lucru care prin definiţie nu e complicat, te liniş