Nu a fost o idee bună să li se aducă aminte irlandezilor, în timpul campaniei electorale pentru referendumul Tratatului de la Lisabona, cît au avut ei de profitat de pe urma accesului la fondurile structurale europene. Nu se poate aştepta recunoştinţă de la un popor, cînd acest sentiment se manifestă atît de greu la indivizi. Nu a fost o idee bună nici afirmaţia, de după votul "nu" majoritar, că patru milioane şi ceva de irlandezi nu se pot opune voinţei a sute de milioane. Acceptarea în unanimitate a documentelor esenţiale a fost regula Uniunii, garantînd statelor membre posibilitatea de a se opune unor reglementări care le dezavantajează. Tratatul de la Lisabona, respins de Irlanda, conţine unele prevederi constituţionale pentru cetăţenii europeni introduse după ce francezii şi olandezii l-au respins pe cel de la Nisa. Pentru a preîntîmpina şi alte eşecuri ale solidarităţii, ceea ce fusese cît de cît clar formulat a fost înlocuit "cu o junglă de referinţe încrucişate, amendamente, corecturi şi protocoale, foarte dificil de priceput" (Times, 14 iunie).

Nu e clar de ce a trebuit să se ţină seama de opoziţia Franţei şi Olandei, iar cea a Irlandei e inacceptabilă. Campania pentru "nu" a pretins că Irlanda va fi obligată să-şi modifice sistemul de impozitare, să permită avorturile, să renunţe la neutralitate şi că îşi va pierde dreptul la veto. Acesta este într-adevăr punctul sensibil al noului tratat: eliminînd posibilitatea ca o singură ţară să blocheze politica Uniunii (cum a făcut recent Grecia în cazul Macedoniei), votul în unanimitate fiind înlocuit cu un vot majoritar, într-adevăr se pot ivi situaţii cînd unele ţări îşi vor vedea propriile interese neglijate sau contrazise. Din sondaje a reieşit că, în Irlanda, alianţa pentru "nu" a reunit clasa muncitoare urbană, pe locuitorii satelor, dreapta catolică şi stînga radicală; chiar prim-ministrul irlandez