Există încă destui români care sunt convinşi că „brâncuşii“ sunt doar nişte covrigei cu mac şi că nu au nimic de-a face cu un sculptor faimos şi mort. Dar dacă artistul gorjean nu a atins încă nivelul maxim de penetrare a conştiinţei populare, la acest nivel a ajuns deja celebra „pe aici nu se trece!“. Până la urmă, cel mai puternic creator de faimă naţională rămâne totuşi manualul de istorie care transformă în legendă o simplă frază a propagandei din timpul războiului. Fiecare român, fie el alb, roz, dungat sau stropit cu rom, ştie că la Mărăşeşti s-a strigat „pe aici nu se trece!“. Mulţi nu sunt siguri în ce an s-a petrecut asta, dar cu toţii putem jura cu mâna pe tricolor că pe acea câmpie s-a murit pe capete.

Am trecut şi eu pe acolo pe unde acum nouă decenii nu se putea trece. Astăzi, toată lumea poate trece pe la Mărăşeşti, căci roiuri-roiuri gonesc maşinile pe DN2 înspre feluritele oraşe ale Moldovei. Unii se opresc, căci mausoleul ridicat la Mărăşeşti în memoria eroilor beneficiază de un refugiu suficient de larg pentru a îndemna la un sandviş cinstit. Parcarea se învecinează cu gardul mausoleului, alb cu nuanţe murdare de rugină, de înălţimea unui copil de nouă ani. Curtea interioară, dreptunghiulară şi generos tratată cu pietriş, e mărginită pe toată lungimea de busturile eroilor cu grad înalt. Primul pe stânga este cel al unei tinere tunse băieţeşte. Plăcuţa de sub bust ne spune că este vorba de sublocotenent Ecaterina Teodoroiu. Sub urechea ei din piatră neagră, cineva a scrijelit „temerarul a fost aici, 1997”. Câţiva metri mai încolo priveşte spre nord mareşalul Averescu, din al cărui piedestal lipsesc trei plăci de marmură albă. Mai sunt o duzină de generali de al căror nume avem ştire doar dacă e purtat de vreun bulevard mai important din Bucureşti. Chiar în faţa mausoleului flutură steagurile României şi ale Uniunii Europene, iar în spate se ved