Dintre cei şase autori ai volumului colectiv Tablou de familie (1995), Svetlana Cârstean, adică singura voce feminină, a avut cea mai discretă evoluţie în deceniul care a urmat. Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Cezar Paul-Bădescu, Mihai Ignat, Sorin Gherguţ şi-au câştigat - în această ordine - notorietatea, alergând pe culoare diferite, dar păstrând amintirea şi solidaritatea blockstart-ului comun. Pe Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe şi Cezar Paul-Bădescu îi găsim grupaţi în numărul dedicat de revista "Dilema" lui Eminescu, semnând texte de aceeaşi categorie ("iconoclaste"), chiar dacă nu şi de acelaşi calibru. În schimb, Svetlana Cârstean a avut neşansa de a deveni personaj în romanul autoficţional şi mizerabilist (gurile rele spun chiar: mizerabil) Luminiţa, mon amour al fostului soţ, Cezar Paul-Bădescu. După un lung şi destul de chinuitor interval, poeta iese acum, în fine, la lumină, debutând editorial cu volumul de autor Floarea de menghină.

Atunci când cărţile nu apar chiar în momentul lor literar, cititorul simte imediat defazarea. Peste Floarea de menghină, amplul poem titular, se suprapune o altă sensibilitate, a promoţiei apărute şi afirmate la sfârşitul anilor '90: tinerii furioşi milenarişti. Nu numai că biografismul lor, de criză şi ruptură, de convulsie şi explozie, este complet deosebit de biografismul fantasmatic al Svetlanei Cârstean, dar graniţa '89 le segmentează vieţile în puncte diferite, decisive pentru traseul rememorărilor ulterioare. Pe unii, Revoluţia i-a prins pionieri, dacă nu şoimi ai patriei; aproape copii, aproape fericiţi, în universul lor infantil, în lumea aceea sinistră a socialismului crepuscular. Ceilalţi au apucat însă şi faza utecistă, şi anii unei maturizări accelerate, în aceeaşi Epocă de Aur ce părea să nu se mai sfârşească. Înainte de a fi un simbol al poeziei Svetlanei Cârstean, menghina a fost o parte integrantă a vieţii ei,