Imi amintesc cum, de fiecare 9 mai, urcam dis-de-dimineaţă, cu toţi copiii de la şcoala din sat, dealul unde pe vremuri fusese cimitirul. Acum era acoperit de o pădure de liliac. Rupeam crengi mari şi împleteam coroane "pentru eroi". Farmecul plimbării se completa cu aventura, căci 9 mai era singura zi din an când aveam voie, alături de învăţătorii noştri, să intrăm în curtea bisericii. Acolo era o statuie care mă impresiona de fiecare dată - un soldat rănit de moarte sprijinit de un înger. Cântam cu glasuri vesele de copii "eroi au fost, eroi sunt încă" şi puneam apoi coroanele şi buchetele de liliac pe treptele monumentului. Miresmele tari ale florilor, căldura zilei de mai, ciripitul păsărilor, turlele frumos arcuite ale bisericii, privirea duioasă a îngerului, toate acestea mă înfiorau până la lacrimi. Soldatul erou, căruia îngerul îi punea pe frunte cununa biruinţei chiar în clipa morţii, îmi descoperea o altă realitate, una în care îngerii nu erau interzişi şi în care eroismul încă era cu putinţă.

Mă născusem într-o lume precară. În jur domnea sărăcia, deşi la televizor auzeam mereu vorbindu-se despre belşug, bunăstare, dezvoltare, înflorire, progres. Eroi nu mai erau soldaţii, ci aceia care se întreceau în "munca socialistă". Însă ţăranii pe care îi ştiam eu nu erau nici pe departe astfel de eroi, munceau în silă la colectiv şi furau cât şi cum puteau ca să aibă ce mânca. Singurul pe care aş fi putut să-l privesc ca pe un erou era un vecin care-şi pierduse piciorul undeva prin Uniunea Sovietică, însă el îi înjura întruna pe ruşi şi pe comunişti şi ne alunga, ameninţându-ne cu cârja, ori de câte ori voiam să gustăm merele lui văratice.

De fiecare 9 mai înţelegeam că vremea eroilor trecuse pentru totdeauna, că îngerul care le punea cununi celor bravi plecase dintre noi, lăsându-ne doar amintirea lui de piatră. Nu-mi imaginam, şi nici alţii nu-mi spus