Nu cunosc persoane mai credule decât ziariştii. Mă refer, desigur, la cei care nu sunt simpli mercenari, ticăloşi ori jalnice marionete ale stăpânilor venali. Prin definiţie, jurnalistul preia pe nemestecate fragmente ale realităţii şi le transpune în pagina de ziar sau de revistă. Departe de-a fi o formulă a moralităţii, acest mod de existenţă arată cât de mult s-a degradat fiinţa umană. "Dreptul la informaţie" ascunde, de cele mai multe ori, dreptul la minciună. Chiar dacă e bazat pe intenţii oneste, gestul rămâne limitativ şi parţial. Şi aici nu e vorba de fatalitatea oricărui act de comunicare: e vorba de perspectivă, oportunitate şi întâmplare.
Ceea ce înrăutăţeşte lucrurile e viteza de răspândire a informaţiei. De unde deducem că naivitatea e eficace. Ascultate şi reascultate, naivităţile de ieri devin adevărurile de azi. Din simplă emisie fonică, ele se transformă în adevăruri de granit. N-am remarcat, în ultimii douăzeci de ani, să se destrame vreunul din marile poncife ale societăţii româneşti. Tot ceea ce - din naivitate, prostie sau calcul - s-a încrustat în mintea românilor, acolo a rămas. Marile diversiuni, manipulările grosolane, minciunile sfruntate au o viaţă mai lungă decât Casa Poporului.
Toate acestea sunt posibile, pe de o parte, pentru că n-am ieşit încă din societatea în care n-aveau importanţă faptele, ci vorbele. Şi, pe de altă parte, pentru că trăindu-ne existenţa în faţa televizorului ni s-a întipărit ideea că nimic nu e real, că totul se termină cu happy-end-ul mecanic al mutării pe alt canal şi cu închiderea televizorului. În realitate, lucrurile se sfârşesc arareori aşa cum credem noi. Dincolo de ştirile propriu-zise, realitatea îşi urmează cursul implacabil, în binecunoscutul amestec de cruzime şi candoare, de prostie şi durere, de spaime şi iluminări.
Să luăm un exemplu recent din presă. Unul în care factorul emoţiona
