Un campionat e un exercitiu important de autohipnoza. Numai ignorantii cred ca e doar un prilej de mers in carciumi cu plasme sau de socializat excesiv in piata.
Recunosc, am consumat fotbal si la terasa si nu e rau. In fond, te intanesti cu prietenii. Dar sunt genul maniac care prefera sa stea cu capul bagat in televizor si sa guste fara rest reluari, atacuri decisive sau chiar un meci slab cu mingi lungi trimise pe un teren imbibat cu apa. Fotbalul nu se consuma intr-un singur fel, asa cum vor sa impuna marii sponsori. Nici o marca de bere sau de racoritoare nu a avut tupeul sa faca o reclama si pentru maniacii ca mine. Publicitatea se face pentru mase, stiu, dar sportul asta pierde foarte mult din cauza imaginii impuse de cativa creativi fara curaj in fata clientilor. Nu mai suport canapeaua plina de baieti burtosi sau barul umplut pana la refuz de halbe cu guler. E si asta o realitate, dar a devenit o realitate tiranica. Din experienta personala, fotbal inseamna mult mai mult.
Fotbal cu familia. Sportul, si mai ales fotbalul, e si pentru copii. Prima amintire intensa, ca pentru multi alti romani, a fost castigarea Cupei Campionilor, in 1986. Aveam noua ani si am vazut meciul impreuna cu mama, tata, fratele meu de cinci ani si doi vecini, el si ea. Stransi in jurul mesei acoperite cu mancare, vin, visinata, prajituri. Stateam cu ochii pe meci si cu urechile ciulite la comentariile intelepte ale adultilor, care apreciau sobru evolutia lui Balint si considerau intrarea lui Bumbescu la un barcelonez putin cam moale. Nu se injura, se striga moderat la cate o ocazie, mama si vecina alternau discutii fara subiect fotbalistic (of, si ce interesante erau si barfele alea nevinovate despre o a treia vecina) cu mici intrebari despre jocul „baietilor nostri“. Frate-miu trebuia dus la somn, dar suferea si el de supraenergizare sportiva si nu puteau sa-l culce. @
