Cezar Ivănescu face parte din acea specie rară de poeţi-trubaduri, meniţi să încînte ochiul, dar mai ales delicatele şi mereu clevetitoarele urechi ale curtenilor, îmbrăcaţi în veşminte scumpe, ce roiau, altădată, pe la curţile principilor. Născut prea tîrziu, într-un secol al vitezei, în care lucrurile şi-au ieşit din ţîţîni, iar formele şi-au pierdut rotunjimea frustă, iţin­du-şi pe sub fustele sumeţite ale Nopţii unghiurile sortite să devină pradă unei arte absurde, poetul nu s-a sfiit să-şi strunească struna, cîntînd în van, cu vocea lui profundă, ce scormonea grotele unor ev-uri (şi eu-ri) demult apuse, pentru a ne aminti de frumuseţea nepieritoare ce stăpîneşte lumile Mandalei. Izvorul poeziei sale trebuie căutat, deopotrivă, în versurile risipite ale cîntăreţilor bolnavi ai lui Lucian Blaga din ciclul La cumpăna apelor, ce "străbat amurguri/ cu crini albi în gură", închinzînd în ei "un sfîrşit sub armură", dar şi în textele vedice ce s-au transmis prin viu grai, de la o generaţie la altă, printr-o rostire sacerdotală, ale vechii Indii. Pentru a le simţi, trebuie să le ascultăm sunetul şi să ne lăsăm spiritul în voia sunetelor pe care le emană cîntecul, asemnea unui fluviu, ce poartă în matca sa, rămăşiţele arse ale trupurilor noastre trecute şi luntrile ce duc spre tărîmul reîncarnărilor succesive, aflat undeva la graniţa dintre Ieri, Azi, Mîine şi Nicăieri... Risipindu-şi cîntecul prin lume, poetul Cezar Ivănescu a trăit cu ferma convingere că motorul şi generatorul formelor ce pun universul în mişcare e extincţia. Moartea, disparţia totală. În viziunea sa, moartea nu poate fi ţinută în frîu. Tensiunea acumulată prin anihilare explodează din punctul ultim, determinînd trupurile şi sufletele să renască din propria lor cenuşă. El vede Neantul "ca pe un sîn matern", din care, alăptîndu-se, nefiinţa prinde viaţă, umplîndu-şi carnea de durere, "demenţă neagră" şi