A face, periodic, exerciţiu pesimist, nu înseamnă, neapărat, şi sindrom catastrofic. Ba, a te feri, terapeutic, de exultanţe fără acoperire e benefic spiritului. Pe cît de expus tentaţiilor, pe atît de recomandabil precaut în evaluare.
Ar părea fastidios exerciţiul cînd nu e vorba de ştiinţă, teritoriu oricum al exactităţii, ci de artă, expusă, discreţionar, interpretării laxe, aproximative. Emanaţie a aceluiaşi spirit universal, de ce nu ar beneficia, şi arta, de supunere la analiză riguroasă!
De revenit - un pic plictisitor, nu? - la situaţia privind pictura. Mai exact, la discrepanţa între ce s-a întîmplat în începutul de secol XX şi ce se întîmplă acum.
Un secol generos totuşi, precedentul, dacă îi avem în vedere pe extrem de vizibilii Dali, Picasso, Mondrian, De Chirico, Miro, de ce nu şi Magritte, Delvaux, beneficiind, toţi, şi de avantajele difuziunii media, dar oricum prea originali pentru a-i evalua doar prin asta. Sigur, raportîndu-i la staturile impozante ale premodernităţii - Da Vinci, Tiţian, El Greco - modernii par nişte bieţi pitici, dar poate fi blamată actuala receptare generală pentru disponibilitatea de a-i accepta şi pe aceştia. Mai ales pe aceştia?
Altceva declanşează pasa pesimistă.
Nici măcar lunecarea gustului de la valorile magnific incontestabile ale vechimii la aparent futilele producţii ale recenţilor moderni nu e cea care ar declanşa exerciţiul pesimist. Pentru că această modernitate ritoasă a produs cel puţin nume notorii, devenite de altfel repere de o referenţialitate onorabilă. Chiar dacă nu şi absolută, ca în cazul celor ce le-au precedat cu cîteva secole.
Efervescenţa de sub ochii noştri - acaparînd cu dexteritate întreg spaţiul geografic - indică, fie şi la o repede ochire, deruta generalizată a producerii şi receptării. Şi asta, într-o voioşie ce lasă impresia automulţumirii. E o pulveriza
