De ani buni de zile, imi ocup timpul cu transpunerea unor texte dintr-o limba intr-alta. Inceputa mai mult in joaca, aceasta ocupatie s-a transformat cu vremea intr-o meserie. O practic cu migala si pasiune, chiar daca nu am atins cine stie ce culmi. Imi place sa cred ca ceea ce imi iese de sub mana e un lucru serios. Am invatat si as putea spune ca invat in continuare capcanele, trucurile, ispitele, dar si solutiile inerente unei astfel de aventuri, dupa cum sunt perfect constient ca la fiecare noua intreprindere ma pasc alte si alte provocari si ascunzisuri.

Ideea de joc nu m-a parasit; astfel, cand traduc un roman, o poveste, incerc sa aflu cat mai multe despre autor, sa-i citesc cartile anterioare, sa consult opinii critice si ecouri de presa, dar niciodata sa citesc dinainte volumul cu care ma confrunt. Imi asigur astfel doza necesara de surpriza, cu riscul de a schimba din temelie tot ce facusem, de a reveni la urma asupra intregului text, pentru a-i reda unitatea si intelesul deplin. La inceput nici nu-mi trecea prin gand ca as putea purta vreun dialog, in afara de cel abstract, ideal, cu autorul. E drept ca, in cazul unor clasici, problema era exclusa. Asa ca am fost uimit cand, la o intalnire cu unul dintre romancierii de succes pe care tocmai il tradusesem, acesta mi-a spus, cu un vag aer de repros: "Esti singurul traducator al cartilor mele care nu mi-a scris si nu m-a sunat ca sa-mi ceara lamuriri!". O astfel de relatie mi se parea exclusa din plecare. Aici intra probabil in actiune si subconstientul meu de om care traise mult timp intr-un loc cu granite de netrecut, obsedat de corespondenta interceptata si de telefoanele ascultate. Mai aveam sa aflu ca exista pe lume si autori mult mai pretentiosi, care isi verifica la sange traducatorii platind consilieri care sa se pronunte asupra produsului inainte de aparitie, iar altii, si mai nazurosi, co