Cred că, venind vorba de ceea ce pretenţios numim azi lifestyle, şi pe cei mai convinşi dintre progresişti îi încearcă o anume nostalgie. Dorul vremurilor bune, cînd dolce far niente era mai mult plăcere decît ispită vinovată, dătătoare de ciudate remuşcări, cînd a invita şi a fi invitat nu ascundea, dincolo de subtile relaţii sociale, vreun interes imediat, cînd delicateţea şi eleganţa nu erau, nicidecum, pierzătoare de viaţă. Un dor pe care, pentru cine are timp - unde sînt zăbavele de altădată? - îl mai alină cărţile şi, uneori, muzeele. E-adevărat, nu toate.

Dar două cu siguranţă. Stau pe acelaşi mal al Rinului, în Kölnul vechi, la poate nici jumătate de oră distanţă: Muzeul Parfumurilor şi Muzeul Ciocolatei. Amîndouă sînt, de fapt, fabrici. Prima, cea mai veche manufactură de parfumuri, de la 1709, cînd un italian, Farina, rătăceşte în Prusia şi creează aici o esenţă cu nume franţuzesc: eau de Cologne. Al doilea muzeu are în centru o cochetă fabrică de ciocolată elveţiană - "un vis cu clinchete de linguri şi gust de ciocolată Lindt", ca-ntr-un vers de Foarţă, atît că "lingurile" sînt minunile epocii industriale, maşini care asamblează pe bandă micile paralelipide cu lapte, în staniol auriu.

Intrînd, pe-alăturea cu grupul de vizitatori precis organizaţi (nemţi, de obicei, doritori să ştie ce mai e prin ţara lor - cînd vom ajunge, noi, cei repede porniţi peste graniţă, la aşa ataşament difuz, patriotism Biedermeyer?), în fiecare din muzee, te uimeşti de cîtă poezie, în înţelesul cel mai bun, se poate turna peste un proces de producţie. Casa lui Farina stă pe locul unei execuţii, a unui rebel pe care Revoluţia Franceză l-a transformat în erou. E, aşadar, sortită unui destin romantic. Şi vezi, pe jumătate de perete, avatarurile ei, de-acum trei secole, trecînd prin două războaie mondiale, pînă a rămas căsuţa mică de azi, în care, în cămări şi pivniţe c