Unul dintre modelele "nouazecistului" Radu Aldulescu fiind Eugen Barbu, analogiile dintre Sonata pentru acordeon* si Groapa nu vor aparea ca surprinzatoare. Si intr-o parte, si in cealalta, se lucreaza cu esantioane (familiale si profesionale) de umanitate, intr-o asumata unitate de spatiu, timp si perspectiva.
Pe buza uriasei gropi in care se arunca gunoaiele, la marginea Bucurestilor ori in fundul Ferentarilor, unde, peste un gard de scandura varuita, se iteste "firma" La Gica Dei, privirea scormonitoare a celor doi romancieri scaneaza un mediu social umil, exotic in raport cu Centrul urban, intru totul reprezentativ insa pentru experientele si momentele esentiale ale existentei. Circularitatea romanelor, elaborata si exploatata epic, e un mod de a reaminti cititorului circularitatea si repetitivitatea vietii. Acestea sunt urmarite la nivelul individului (care trece prin fiecare varsta cu gesturi decise, dar pana la urma tipice), ca si la cel al familiei si al comunitatii aparent deschise, "sparte" in tot felul de aspecte specifice.
Pe masura ce lectura avanseaza, exotismul (sub)urban si senzationalismul par sa se risipeasca, lasand sa se vada, tot mai clar, structura sistemica a lumii configurate, ratiunile, mecanismele, coerenta ei. La Radu Aldulescu, procesul este mai accelerat, fiindca imobilismul naturii umane e intarit de rigiditatea regimului comunist. Contrastul din Groapa era acela dintre frenezia vitalista, consumist-capitalista a personajelor si durata mai lunga a existentei ce nu se poate sustrage unor legi nescrise. In Sonata pentru acordeon, totul fiind setat, batut in cuie de la bun inceput, rationalizat economic si planificat ideologic, accentul epic se va muta pe micile intamplari si pe evenimentele marunte ale cotidianului.
La cincizeci si cinci de ani, domnu' Gica e "plin de snaga". Nu numai ca isi tine familia cu munca lu
