SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!

Bineînţeles că rateul calificării după meciul cu Olanda ne-a adus în suflet tristeţe ca o mîzgă aşezată pe un început de zbor la care nu ne aşteptasem. Acum sîntem tentaţi să-i pişcăm pe jucătorii noştri, să cîrtim împotriva antrenorilor fiindcă ne umflasem în pene văzînd că nu ne-au făcut mototol în colbul drumului marile puteri ale fotbalului.

SĂ NU-I FIE DE DEOCHI DE VIAŢĂ!

Bineînţeles că rateul calificării după meciul cu Olanda ne-a adus în suflet tristeţe ca o mîzgă aşezată pe un început de zbor la care nu ne aşteptasem. Acum sîntem tentaţi să-i pişcăm pe jucătorii noştri, să cîrtim împotriva antrenorilor fiindcă ne umflasem în pene văzînd că nu ne-au făcut mototol în colbul drumului marile puteri ale fotbalului. Dar să aşezăm dimensiunile în rostul lor. Cînd am văzut ce blestem ne hărăziseră biletele din urna tragerii la sorţi a europenelor, eu m-am frisonat la ideea că luîndu-ne în piept cu asemenea coloşi avem toate posibilităţile să ne întoarcem acasă cu zero puncte, poate şi cu zero goluri marcate. Mai rar un noroc rupt în fund ca acela al românilor la aceste europene. Şi cu toate acestea eu consider acest traseu al echipei naţionale o importantă izbîndă. Privindu-ne ochi în ochi, şi ciocnind crampoanele cu nimeni altele decît campioana mondială, vicecampioana mondială, şi teribila maşinărie de fotbal turată la maximum, azi numită Olanda, iată că ne întoarcem cu DOUĂ NEÎNFRÎNGERI. Este o performanţă că noi, cu un fotbal nu foarte bogat, cu o arie de selecţie restrînsă, cu puţine şcoli de pitici şi juniori, am reuşit să nu ne rupem gîtul în faţa Franţei şi nici a Italiei. Iar dacă e să judecăm Olanda, tot nouă ne-a administrat cele mai puţine goluri în condiţiile în care le-a umplut sacul cu goluri alintaţilor fotbalişti francezi şi italieni. Îmi scot pălăria în faţa inteligenţei, realismului şi p