Din 1991, aproximativ 15.000 de refugiaţi au obţinut protecţie din partea statului român. Au venit din ţări devastate de război şi sărăcie. Viaţa lor, prietenii,preocupările, speranţele strâng povestea rândurilor următoare. Sursa: Reuters
1 /.
Sunt de peste tot, dar au o ţintă comună: vor să devină români. Unii au reuşit deja asta, alţii încearcă încă purtaţi de aspiraţia către o viaţă normală. Pe 20 iunie, lumea a celebrat Ziua Mondială a Refugiaţilor, fiind cecul în alb simbolic acordat acestor oameni.
EVZ a stat de vorbă cu câţiva solicitanţi de azil din România pentru a afla cine sunt, dar mai ales cine vor să fie.
Inimi congoleze bat româneşte
În Congo-Brazzaville, etnicii lor au o reputaţie de „căutători“, oameni anume construiţi pentru a se adapta aproape oriunde, dar mai ales dispuşi să-şi facă singuri destinul. Jean Louis şi Aime, prieteni buni, trăiesc în România de aproape 13 ani şi vor chiar să aplice pentru obţinerea cetăţeniei. Priviţi de la distanţă, anii ’90 strâng pentru cei doi amintiri care amestecă laolaltă teama, nădejdea, greutăţile şi speranţa. Povestea lor ar putea începe cu „a fost odată ca niciodată“, ca în basmele copilăriei cu final previzibil şi fericit. Viaţa însă, în cazul de faţă, bate filmul. Nimic nu a fost uşor, dar parcă totul a meritat.
„Dacă eşti recunoscător pentru puţinul pe care îl ai, Dumnezeu îţi va deschide şi alte uşi“, exclamă cu toată convingerea Aime. Vrea să rămână în România, o spune răspicat, avansând două argumente: obişnuinţa şi recunoştinţa. „Statul român ne-a oferit stabilitate, ceea ce este foarte important. În rest, totul ţine de fiecare individ în parte. Eu îţi dau undiţa, dar tu trebuie să te duci la pescuit“, crede Aime. Jean Louis încearcă să nu rămână mai prejos: „Dacă zici tot timpul «e greu! e greu!», n-o să faci nimic“. Măcar pe jumăt
