Draga redactie,
De cand am descoperit, cu ceva mai mult timp in urma, revista "Formula AS", marturisesc ca o rasfoiesc cu mare nerabdare si-mi face placere sa-i citesc paginile, indeosebi pentru sensibilitatea si franchetea subiectelor intalnite in interiorul lor. Mi se pare o deschidere spre lumea cea plina de dispute, pasiuni, de intamplari interesante, uneori senine, alteori mai triste. Din cuprinsul ei se simte chiar cum publicatia dvs. se straduieste sa ramana, numar de numar, o incantare a mintii si a sufletului. Se implica tot mai evident cu solutii, indemnuri, informatii de ultima ora... Si ca orice "miscare" buna, te invata sa respiri corect. La propriu si la figurat.
La fiecare prilej in care cititorii vi se adresau cu sentimente frumoase, ma alaturam si eu lor, bineinteles, cu gandul si bucuria ca existati. Dar abia acum indraznesc si reusesc sa va trimit si randurile mele, multumindu-va totodata pentru rabdarea cu care presupun ca le veti citi. De considerati ca si mica mea relatare merita sa fie publicata, lucrul acesta m-ar face fericita. Oricum ar fi, va doresc numeroase impliniri profesionale pe mai departe!
*
Nici nu-mi vine sa cred cata vreme a trecut de cand imi inchipuiam sufletul ca pe un al cincilea anotimp, undeva intre primavara si vara, cu o frantura de albastru si risipiri de raze aurii, cu visuri inflorind asemenea copacilor... S-au scurs atatia ani de la povestea aceea c-un dud care i-a tinut de urat adolescentei mele...
Crescuse. El, dudul cu frunze si cu un trunchi zvelt, crescuse, desi locul unde se intamplase asta arata nitel ciudat. Era un colt de gradina fara soare, intre ziduri. Insa pomul se inalta acolo, isi inmultea frunzele intr-un ritm surprinzator, isi intindea crengile subtiri si fragede intr-o parte, spre fereastra mea, oarecum mai insorita. Incetul cu incetul, capata tot mai multe ramificatii
