Ceea ce cumpără China se scumpeşte, ceea ce vinde China se ieftineşte. Nu cred că exagerez dacă spun că, potrivit acestei strategii, a evoluat preţul mondial al mărfurilor în ultimii şase ani. Dincolo de ciment, gaze naturale, materiale de construcţii, oţel, cred că printre cele mai relevante exemple s-a numărat preţul petrolului.

Costa 20 de dolari barilul în anul 2002. Acum, iată că am atins aproape 140 de dolari pe baril. O scumpire de 700% în ultimii şase ani. Cât va mai dura?

Răspunsul la această întrebare este important atât pentru consumatori, cât şi pentru producători. Pentru primii, pentru că preţul energiei scumpeşte totul, de la transport până la mâncare, conducând la inflaţie şi la apăsarea pârghiei monetare pentru temperarea ei, deci inclusiv majorări de cost pentru credite, iar pentru cea de-a doua categorie, pentru că fiecare dolar în plus pe piaţa internaţională înseamnă plus de venit. Dacă prima categorie este îngrijorată de erodarea puternică a puterii de cumpărare, cea de-a doua categorie se întreabă cât mai poate să suporte prima categorie aceste scumpiri, astfel încât să nu le erodeze lor veniturile viitoare.

Iar totul se rezumă la cerere şi la ofertă. Cererea este din partea primilor, iar oferta, din partea producătorilor. Producătorii ştiu că preţul nu poate merge la infinit, în acelaşi ritm, în sus. Ei cunosc, de altfel, momentul septembrie 2006, când, pe baza unui mix de geopolitică, uragane şi alţi factori disturbatori, preţul petrolului ajunsese, în luna iulie, la 78,4 dolari pe baril, iar două luni mai târziu scăzuse la 60 de dolari pe baril. Cu o ieftinire medie de jumătate de procent în fiecare zi, timp de două luni.

În septembrie 2006 publicam în Curierul Naţional articolul „Cine scumpeşte petrolul?“. Şi vă spuneam atunci ceea ce văzusem într-un film SF şi care se aplică perfect pieţei petrolului. În acel film SF, lu