Ca in fiecare an, si la editia TIFF de anul acesta au fost proiectate mai multe filme romanesti in (avan)pre­mie­ra - fic­tiu­ne si documentar. Printre cele mai asteptate au fost cele doua venind di­rect de la Cannes - Boogie, al lui Radu Muntean (de­spre care am scris deja in corespondenta de la Cannes); si Megatron, al lui Marian Crisan, casti­ga­to­rul Palme d’Or pentru scurt-metraj de anul acesta. Megatron e o fe­lie de viata ex­celent jucata si de copil (Maxim Adrian Strinu), si de mama (Gabriela Crisu). Regizorul spune ca partea cea mai grea a fost castingul, in speta ale­ge­rea copi­lu­lui, dar a meritat! Partea proasta e ca fil­mul nu are final - poate ca asta si inseam­­na "felie de viata", dar nu e neaparat un plus, ci mai degraba un minus. Unul dintre cele mai bune filme ro­ma­nesti de anul acesta de la TIFF (poate chiar cel mai bun) a fost do­cumentarul lui Tho­mas Ciulei Podul de flori. Filmat in Re­pu­blica Moldova, filmul observa viata de zi cu zi a unei familii, fara interventia regi­zo­rului, familie alcatuita doar din copii (do­ua fete si un baiat) si tata, caci mama e plecata la munca in Italia. E un film care, prin observarea unei familii de acest tip (cu unul din parinti sau chiar ambii ple­cat/plecati la munca in strainatate), face ana­liza unei intregi societati, caci e un exem­plu foarte sugestiv pentru zeci de mii de astfel de familii din Moldova de din­colo si de dincoace de Prut. Puternic, sen­si­bil, filmul lui Thomas Ciulei ne face sa plon­jam intr-o lume trista, dar care nu-si pier­de speranta. Si ne face sa ne amintim cu amaraciune de entuziasmele podurilor de flori dintre Romania si Moldova de la in­­­ceputul anilor ’90 - cat de in urma au ra­mas ele si cat de tare s-au ofilit florile! Un alt documentar prezentat la TIFF a fost Nisipuri, de Claudiu Mitcu. Din pa­ca­te, filmul pune prea mult