Daca Traian Basescu, la revenirea de la Consiliul Eu­ro­pean de la Ljubljana, n-ar fi dat un raspuns prea putin ele­gant intrebarii unei jurnaliste de la RFI, aproape nimic despre grava criza con­sti­tu­tio­na­la prin care trece UE n-ar fi razbatut la urechile pu­bli­cu­lui romanesc. Pentru aces­ta, proverbul "camasa e mai aproape decat haina" s-a transformat in miopie to­ta­la si refuz de a mai privi peste gardul stramt al tarii, ba chiar al judetului. Evident, e ajutat la aceasta per­for­man­ta de presa, care, invocand Dumnezeul-rating, ex­pe­dia­za constant si in mod stupid politica internationala si europeana la coada stirilor, evi­tand mai ales sa con­sa­cre acestor subiecte dezbateri se­rioase. Or, exact pe cand romanii votau la alegerile locale cu un entuziasm variind de la rece, in Bucuresti, la fierbinte in Sintesti, irlandezii, cunoscuti in folclorul popoarelor pen­tru bere, catolicism si incapatanare, spuneau "NU" Tra­tatului de la Lisabona. Acesta cuprinde Tratatul de Re­forma Constitutionala a Uniunii Europene, elaborat si mai ales reelaborat dupa esecul referendumurilor din 2006 din Franta si Olanda. Lucrurile sunt, dupa parerea mea, chiar mai grave decat acum doi ani. Mai intai, atunci a fost prima oara, acum lucrurile se repeta, ceea ce este, cum se stie, "dia­bo­lic". Apoi, Tratatul Constitutional a fost, intre timp, amen­dat si "moderat", pentru a calma ceva mai bine te­me­rile euroscepticilor. S-au facut compromisuri si con­ce­sii. Ce altceva se mai poate face? Pe de alta parte, Ir­lan­da nu e Franta si Olanda, tari fondatoare ale UE. Franta - ca mare fosta putere - avea intr-un fel dreptul moral sa fie imbufnata; oricum vremurile lui Napoleon s-au dus pen­tru totdeauna! Olanda - ca importanta contributoare la bugetul Uniunii - inca si mai mult era indreptatita sa se intrebe pentru cine si pentru ce plateste. Dar, in cazul Ir­landei, asemenea moftu