- Editorial - nr. 122 / 24 Iunie, 2008 A se atinge cineva de Biserica noastra ar insemna sa ucida insasi fiinta noastra sufleteasca, infiripata de atatea sute de ani, impreuna cu limba si neamul, prin toate imprejurarile fericite si nefericite de care poporul nostru a avut parte pe acest pamant". Sunt cuvintele profesorului Simion Mehedinti, continand nu doar unul dintre marile adevaruri ale neamului nostru, ci si indemnul sfant de a ne apara si ocroti Biserica, "Mama noastra, a tuturor" _ cum spunea Inaltul Domn al Limbii Romane _ Mihai Eminescu. Pentru ca, nu o data in istoria noastra zbuciumata, pe timpul devalmasiilor si viforelor vremii, Biserica Neamului a fost greu incercata, mereu urata si lovita din toate partile, de dusmani vicleni si rai. Ma gandesc, inainte de toate, la bisericile romanilor din Ardeal. Ma duce gandul, mai cu seama, la acea perfida interdictie impusa romanilor majoritari ardeleni de a nu avea dreptul sa-si inalte biserici "din piatra si zid", ci doar din lemn, asezandu-ne, astfel, un drept tutelar intr-o pozitie ingrata si discriminata fata de bisericile reformata, unitariana, evanghelica etc. De ce? Cum se explica aceasta vadita discriminare? Simplu ca "Buna ziua!". Calculul era mizerabil, asezat sub paravanul gandului otravit al urii si intolerantei! Sa fie, la nevoia si la bunul plac al stapanitorilor si apasatorilor romanilor, mai usor de incendiat. Altfel arde o biserica din lemn, atunci cand i se da foc! Astfel s-au petrecut lucrurile sub viforele necrutatoare ale istoriei, confirmandu-se cuvintele cronicarului despre romanul si biserica lui sub vremi, la 1848-1849, cand au cazut prada focului si urii nemarginite multe dintre biserici, manastiri si schituri, incendiate fiind, de catre oamenii lui Kosuth, odata cu cele peste 300 de sate din Ardeal. Istoria cumplita s-a repetat si in timpul Diktatului de la Viena, cand, sub stapanirea